Sărutul de sub vâsc

Nu vreau sa ma culc! Nu sunt un copil mic!

La replica sa, am inceput si mai tare sa rad, nu era de mirare ca acum eram intinsa pe covor, tinandu-ma de abdomen cu bratele. Insa micul moment de amuzament a fost intrerupt de tusea tatalui meu de care si uitasem ca se afla la cativa metri de noi, alaturi de mama.

-Copii, deja e 9 p.m., si furtuna nu pare sa se calmeze.

Intr-adevar, gemetele ninsorii impletite cu vuietele vantului nu dadeau vreun semn ca vijelia de fulgi poate fi imblanzita. Negura deasa amplifica spaima din sufletele celor rataciti pe strazi.

-Noi ne ducem sa ne culcam.

-Somn usor, le zambesc eu, nu numai din politetea si diplomatia cu care fusesem mereu invatata ca trebuie sa ma inteleg ca si cu cei mai buni prieteni, dar si din bucuria ca puteam ramane singura cu baiatul cu ochi albastri din fata mea, ce avea si el un zambet lipit pe chipul incalzit de fericire.

-Draga, aceasta este o remarca subtila de a ni te alatura. Desigur, si tu ai o camera pregatita, in casa oaspetilor, ne zambeste tata, bratul lui fiind agatat de mama, care incerca sa-mi desluseasca pe sub sprancene raspunsul si starea de spirit.

-Dar nu imi e somn! ma revolt eu, incercand sa nu par atat de evidenta fata de ceea ce simteam.

-Pai maine nu vrei sa te trezesti devreme ca sa deschidem cadoruile? imi zambeste el in continuare, tratandu-ma ca pe un copil.

Sa te trezesti devreme... Sa te trezesti devreme..., cuvintele sale se invarteau in mintea mea. Maine dimineata urma sa imi iau la revedere de la singurul baiat de care ma atasasem putin mai mult decat ar fi trebuit. Inima mi se scufundase in oceanul de frica, deja panica imi macina stomacul. Voiam sa petrec cat mai mult timp alaturi de baiatul al carui nume nu-l stiu.

-Nu vreau sa ma culc! Nu sunt un copil mic! spun, glasul fiind ridicat usor, insa starea de calmitate inca ma putea descrie pe exterior.

Privirile tuturor deja isi simplificau starile ce le emanau, una succedand la intaietate: uimire. Si nu-i invinovatesc, nu ma asteptam sa fiu atat de clara asupra unui lucru din viata mea.

-Da, doamna si domnule, nu putem sta mai mult? Fata dumneavoastra era pe cale sa-mi spuna ce vrea anul viitor de Craciun si cine stie cand o sa mai primesc o scrisoare de la ea? isi schimba blondul vocea din nou, iar eu rad usor, insa imediat redevin serioasa, si aprob.

-Va rugam, chiar incepuseram sa ne intelegem..., ma tangui eu dupa aprobarea lor.

-Serios?! au intrebat toti in acelasi timp, uimirea raportandu-se perfect la privirea si tonul lor.

-Va rugam...!

Ne uniseram fiecare mainile, strangandu-le cu putere, sprijinindu-ne barbiile de pumnii tari ce ii incordaseram sub suflul nostru fierbinte. Un oftat naiv le scapase parintilor mei, care au aprobat.

-Dar nu stati foarte tarziu, maine e dimineata de Craciun, nu vrem sa avem de-a face cu doua legume, imi mangaie mama obrazul, zambindu-mi cald, si din privirea ce mi-a aruncat-o, si care vea subintelesuri ascunse am dedus ca stia de ce insistasem sa mai petrec timpul cu el: incepeam sa il plac, desi il cunosteam de cateva ore.

Dar asa eram eu: o romantica incurabila, ce se pierdea in povestea zambetelor aruncate de unele persoane altora, ce-si dorea sa creada ca e mai mult decat o privire prieteneasca, si o atingere nevinovata, cand o zarea in radarul iubirii ce-i ticaia in inima. Desi credeam cel mai mult in formulele stricte ale fizicii si matematicii, chimia reactiona in mine. Iubirea facea balonase in mintea mea.

-Ma auzi? isi flutura blondul mana prin fata mea, scotandu-ma din visare.

-De cand ai venit, da, ii raspund, scotand un chicot amuzat de la el.

-Bun, m-a intampinat cu un zambet dulce si mandru cand ajunsesem inapoi in sufrageria incalzita si impodobita cu decoratiunile de Craciun. Parintii tai au plecat, si au zis ca putem face ce vrem, doar sa nu distrugem casa, a spus el, entuziasmul facandu-l sa se incurce la unele silabe.

-Oh, deci putem sa spargem o banca?

-Daca vrem, si nu distrugem casa, avem unda verde, mi-a facut el cu ochiul, si apoi s-a lasat greoi pe recarmierul pe care se refracta lumina calda a focului ce inca ardea mocnit in semineu.

Am inceput sa rad, si mi-am permis sa fiu indrazneata, si sa-mi ating degetele de la picioare de ale sale, odata ce mi le incrucisasem cu asezarea mea pe podea.

Urma sa fie cea mai frumoasa noapte din viata mea...

UUUUUHUUUU!!! Incepe sa prinda contur povestea, nu?? ;) Stiu, stiu, sunt cam plictisitoare si scurte capitolele, dar nu vreau sa aiba doar 5 cartea aceasta, de-aia ma mai lungesc :D Eh, nimic nou nu mi s-a mai intamplat, doar ca saptamana a fost ataaaaaat de lunga, parca nu se mai termina :/ Sper ca aveti una grozava voi, spre deosebire de a mea : ) Nu va mai retin... Ne mai vedem, globurile mele sclipitoare!! :3 :*