Capitolul 41

3.6K 241 32
                                    

       

        Oftatul pe care îl scot din nou este singurul ce sparge liniștea în care dormitorul întunecat este scufundat.
Mă răsucesc în așternuturile moi, încercând să găsesc o poziție confortabilă care să mă facă să adorm, însă totul pare a fi în zadar.

        Furioasă şi totodată prea iritată  abandonez gândul de a mă mai odihni în noaptea asta. Mintea îmi este mult prea încărcată, iar sufletul prea sfărmat în mii de bucățele, ce par că s-au pierdut pentru totdeauna. Lacrimi grele şi amare alunecă pe obrajii mei, parcă făcându-mi în ciudă şi ținând morțiş să îmi arate cât de distrusă sunt pe interior.

        Frustrată de toată această situație arunc cu forță plapuma şi mă ridic ca trăznită în picioare. Bâjbăi cu mâna prin cameră până ce reușesc să aprind lumina, însă ochii mei par a nu fi de acord cu schimbarea bruscă, așa că o închid la loc și mă mulțumesc doar cu lumina difuză de la veioza de pe noptieră. 

        Trăgând aer adânc în piept mă așez în cele din urmă pe fotoliul de lângă geam. E destul de clar că nu voi reuși să adorm. Dormitorul în care mă aflu mi se pare mult prea străin și rece, însă nu am avut suficientă putere de a intra în cel pe care l-am împărțit cu el, de aceea am preferat să îmi petrec noaptea în cel pentru oaspeți. Și la cum stau lucrurile, cred că această seară se va transforma în mai multe.  

        De când am plecat, lăsându-l pe Aiden  în birou, dorința de a îl suna a crescut din ce în ce mai mult, însă am decis că rănile mele erau prea proaspete și mult prea adânci pentru a putea vorbi cu el. Nu mă simt deloc pregătită pentru a purta o discuție cu el. Dacă l-aș avea în fața mea nici nu știu ce aș face. Oare aș alunga totul din minte, aș uita cuvintele lui și m-aș arunca în brațele sale sau nici nu l-aș putea privi fără a izbucni în plâns? M-am gândit în fiecare secundă ce a trecut că poate exagerez eu, că orgoliul din mine mă face să acționez așa, dar când îmi revin în minte fiecare gest și vorbă aruncată conștientizez că el chiar m-a crezut în stare de ceea ce m-a acuzat. El chiar nu a avut încredere în mine și a fost capabil să mă rănească intenționat. A tăiat în carne vie, ca și cum nimic din ce am trăit până în acel moment nu ar fi contat, ca și cum relația noastră nici nu ar fi existat. A fost în stare să lase totul în urmă și să mă judece într-un moment în care a lăsat furia să îl conducă.

        Toate îmbrățișările, săruturile, mângâierile, șoaptele de iubire și atingerile noastre au fost lăsate uitării, ne mai având nici o importanță. Cum pot eu să mai sper la un viitor alături de el când nu există încredere? 

        Durerea cruntă pe care o simt în piept mă lasă fără aer, iar când plămânii mei reușesc să facă rost de oxigenul mult lipsit, simt cum fiecare gură de aer mă arde. E atât de cumplită toată această durere, încât mă întreb dacă au meritat acele zile de fericire, de care am avut parte pe parcursul relației noastre. Oare am greșit când am acceptat toată bucuria care mi s-a oferit fără nici o ezitare? Poate că da, iar acum destinul e hotărât să mi-o dovedească.

        Dacă nu l-aș fi cunoscut niciodată pe Aiden nu aș fi știut câte îți oferă iubirea. El m-a învățat să iubesc, dar a reușit să îmi arate și cât de tare poți fi rănit. 

        Scârțitul ușii și ecoul pașilor de pe parchet mă scot din gândurile în care m-am afundat. Deși sunt conștientă de prezența sa, nu am curajul să mă întorc și să îl privesc. Simt că nu aș rezista! 

        Îl aud cum pășește încet, ca și cum nu ar știi ce să facă, și oricât de mult aș vrea să îi spun să se oprească, cuvintele nu vor să iasă. Cu coada ochiului îl observ la o distanță extrem de mică de mine, iar din instinct mă dau puțin mai în spate. Oricât de mult îl iubesc, în acest moment nu vreau să mă atingă, să îmi vorbească sau să stea în preajma mea. Cred că amândoi avem nevoie de puțin timp pe care să îl petrecem singuri și să reflectăm la cele petrecute.

Războiul pasiunilorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum