Războiul pasiunilor

Capitol bonus Allison şi Alexander

     

         Oftez pentru a nu știu câtea oară în ultima jumătate de oră, însă se pare că bărbatul din fața mea nici nu observă. Continuă să tot vorbească, făcând parcă abstracție de faptul că mai am foarte puțin fie să adorm, fie să îmi ies complet din minți.

        Îmi rotesc privirea în jur, de data asta fără nici o jenă și fără a încerca să fiu discretă, așa cum am făcut în ultimele minute. Când ochii îmi zboară peste cuplurile zâmbitoare ce stau la mesele din apropiere îmi vine să mă dau singură cu capul de ceva. Ce o fi fost oare în mintea mea, de am acceptat să ies la cină cu cel mai plictisitor coleg pe care îl am la muncă?

        Alex amețito! Conștiința mea ține morțiș să îmi amintească de fiecare dată motivul pentru care mă aflu aici. Totuși acum că mă gândesc mai bine, satisfacția pe care am simți-o în momentul în care i-am văzut chipul livid de furie a lui Alex când am acceptat să ies cu Adam, pălește în comparație cu starea pe care o am acum. 

        Simt că în orice moment o să îmi rup maxilarul la cât de tare l-am forțat pentru a putea să zâmbesc. Mă bucur, însă de faptul că Adam nu îmi dă nici o ocazie de a spune ceva. Vorbește neîncetat de la începutul serii și chiar mă întreb cum de nu am observat la muncă  cât de narcisist este.

        Stau ca pe ace, rugându-mă să se termine cât mai repede masa aceasta și să pot pleca naibii acasă, cât încă ultima fărâmă de răbdare nu m-a părăsit. Și când mă gândesc că totul se întâmplă din cauza neghiobului ăluia. Nu putea și el să stea departe de mine și să nu mă facă să iau decizii pripite? Astfel, acum mă aflam în cu totul și cu totul altă parte, nu la un pas de a-l pocni pe cel din fața mea.

   — Allison! Ești atentă?

   — Sigur, răspund pe un ton sec.

   — Nu mi-ai povestit încă, de cum a fost în perioada pe care ai petrecut-o în Italia.

       Bineînțeles că nu i-am spus nimic, cum aș fi putut să fac din moment ce a vorbit doar el? Oare chiar nu realizează cât de plictisită și iritată sunt, la mai puțin de o oră de când mă aflu în compania sa? Presupun că nu, dacă e să mă iau după modul în care mă privește. Încrederea din ochii săi și din gesturile lui, mă derutează și irită în aceeași măsură. 

   — Nu sunt prea multe de spus, a fost...

   — Apropo, habar nu aveam de faptul că încă se mai discută prin companie despre contractul pe care l-am încheiat acum câteva zile cu firma din Elveția. Incredibil, nu mi-a venit să cred când am auzit. Și nu o să îți vină să crezi de ce am mai auzit...

       Că ești cel mai plictisitor, idiot și agasant bărbat? Ei bine, nu numai că știu acest lucru, dar tocmai mi-ai oferit și confirmarea. 

       Și restul e deja istorie. Mă las pe spătarul scaunului cu o durere de cap infernală și cu nervii la pământ. Doar o minune mă mai poate scăpa din situația asta, însă la cum mi-a mers în ultima perioadă, acest lucru e exclus. 

   — Allison!?

   — Tu ce cauți aici? 

   — Trebuie să admiți că destinul ne tot face să ne întâlnim.

   — Nu confunda soarta cu ghinionul crunt Pattison, mă răstesc furioasă la el.

        Ochii săi pătrunzători mă analizează lent, iar când privirile  ni se conectează simt cum un val de electricitate îmi trece cu rapiditate prin tot corpul. Toată furia pe care am simțit-o în urmă cu doar câteva secunde dispare ca prin magie, lăsând în urma ei o multitudine de sentimente contradictorii.  Totuși, totul durează mult prea puțin. Alex își mută brusc privirea, fixând-o asupra lui Adam,  iar seriozitatea și postura lui sobră mă fac să mă cutremur. Nu știu cu ce intenții a venit, dar dacă e să mă iau după modul în care se uită la Adam, atunci cu siguranță nu sunt pașnice deloc. Ba chiar, mă aștept ca din clipă-n clipă să înceapă să se certe.