Războiul pasiunilor

Epilog

Orgoliul este cel mai mare, cel mai cumplit și cel mai redutabil dintre dușmanii pe care cineva poate să îi aibă.

        Când aveam speranța că totul o să fie bine, toate convingerile mele au fost dărâmate. Și cel mai cumplit e că totul s-a petrecut doar într-o singură clipă. Fără drept de apel, fără șansa de acomodare, fără puterea de a schimba ceva sau iluzia de a opri dezastrul dezlănțuit.

        Trăiesc într-o continuă incertitudine, într-un război sângeros între vocea inimii și glasul rațiunii.  Sufletul îmi strigă să iubesc și să iert, iar mintea să nu uit rănile trecutului.

        Orgoliul meu. Temerile mele. Nehotărârea mea.

        Furia lui. Neîncrederea sa. Vanitatea lui.

        Toate astea nu au făcut nimic altceva decât să ruineze aproape tot.

        Cea mai simplă soluție ar fi să plec, însă cum să o fac când el e o parte din mine, iar eu o parte din el? 

        Gândul că dacă Aiden nu ar fi apărut în viața mea nu aș fi fost fericită, ci doar mai puțin nefericită nu-mi oferă nici o alinare.

        El a adus atâtea lucruri bune, încât toate momentele dureroase pălesc.

        El mi-a dat aripi să zbor, dar nu a reușit să mă mențină la suprafață de fiecare dată. Acum sunt la pământ, cu o aripă frântă și fără nici un orizont.

        M-a urcat pe cele mai înalte culmi, m-a menținut în acel loc până când am avut încredere că pot rămâne acolo, iar când mi-a dat drumul brusc, m-am prăbușit, iar el nu a fost în stare să mă prindă.

       Cum mai pot eu acum să încerc să zbor din nou când încrederea mea în el e sfărâmată?

        Totuși, încă sunt aici. Nu am luat-o în nici o direcție. Am rămas la răscrucea de drumuri, singură și plină de controverse.

        Aiden m-a făcut să înțeleg ce e iubirea, să o simt și să o ofer. Înainte să îl întâlnesc aveam impresia că iubirea adevărată e doar un mit, o simplă fărâmă din imaginația celorlalți , care încearcă să te facă să râvnești la acel lucru, să îl găsești și mai apoi, să te pierzi în tot ce îți oferă. El mi-a zguduit din temelii orice urmă de îndoială atunci când m-a învățat că, într-adevăr dragostea există, că acea forță neîmblânzită e aievea.

        Mi-a oferit toate motivele din lume să visez și să sper, să iubesc și să trăiesc. M-a înțeles când am avut nevoie, m-a alinat, m-a sprijinit și mi-a arătat cât de multe lucruri au trecut neobservate pe lângă mine.

        Oricât m-am gândit și am analizat situația, nu am reușit să înțeleg de ce nu reușesc să dărâm și ultimul zid dintre noi. De ce tot fug, dacă i-am iertat fiecare vorbă aruncată la mânie, fiecare jicnire și fiecare moment de îndoială? De ce e frica mai presus de iertare? De ce totul trebuie să fie atât de complicat?

        Oare fiindcă amintirea permanentă a durerii simțite în momentul în care mi-a aruncat acele cuvinte în față e mai presus de orice?

        Dar oare în iubire nu despre asta e vorba? Despre a ierta și a merge mai departe alături de persoana iubită? De a-ți ignora rațiunea și de a-ți înlătura orgoliul?