Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 1-Lucifer

<<1. Timpul trece, dar amintirile rămân>>

  

  

   _______

       
      — Tată, te rog! spun eu, lacrimile inunândându-mi fața, aproape înecându-mă în ele. Nici nu se clintește. Deși sunt speriat de moarte mă bag în fața mamei.

        — Las-o în pace! țip din nou, fără fără vreun efect prea mare.

         — Neghiobule! Îndrăznești să intervii? Vei regreta! mă trage de păr cu toată forța și mă trântește ca pe o cârpă într-un colț al camerei. Se uită apoi prin jurul camerei și observă rezemat pe masă, cuțitul cu care tăiem fructele. Îl ia și mă privește cu superioritate.

         — George! Lasă-l! mama se roagă, punându-se în genunchi în fața tatei. Acesta doar o privește și o împinge cu piciorul.

       Se apropie tot mai mult de mine, iar eu nu am nicio altă cale de scăpare.

          — Asta te va învăța să nu te mai bagi unde nu-ți fierbe oala! spune acesta, iar în clipa următoare mă trezesc cu o înțepătură în zona gâtului. Pun mâna și observ cum sângele începe să curgă necontenit.

          — Nu! strigă mama din toate puterile.

       O văd apoi cum se târăște până la mine, ochii săi fiind încărcați de lacrimi grele. „Rezistă iubitul meu!" îmi șoptește și apoi  mă sărută cast pe frunte, dar înainte de a mai zice ceva, tata vine după ea și o trage de picioare, ducând-o dintr-o parte a camerei în alta. Ea plânge uitându-se la mine, lacrimile pătându-i chipul de porțelan.

      Pot vedea apoi un „te iubesc" cum i se strecoară printre buze. Tata ridică cuțitul până la zona capului său și apoi o înjunghie pe mama cu acesta. „Fugi!" Atât mai aud că spune, înainte ca sângele să i se strecoare printre buze.

       Încep să țip și să plâng. Mă zbat să mă ridic, dar degeaba. Frica și durerea m-au paralizat. Tata se întoarce rânjind înspre mine. ,,Tu urmezi!" îmi zice, iar eu nu pot decât să aștept finalul inevitabil.
 
     Simt cum pleoapele îmi devin din ce în ce mai grele, iar tot ce mai văd sunt pantofii tatei. Vin mami la tine!

     Nu mai văd nimic. Nu mai pot auzi nimic. Tot ceea ce mă înconjoară, nu este nimic altceva decât întunericul fără sfârșit. Iar atunci realizez... Am pierdut lupta.

*
*
*
*
*

         Mă trezesc în camera mea. Afară plouă, fulgerele și tunetele nelipsind din cadru. Mă uit la mâinile mele. Tremură. Mi le duc la frunte, ștergându-mi transpirația abundentă. Simt apoi ritmul alert a inimii. A fost din nou un coșmar. Sau mai bine spus... o amintire.

        Mă ridic din pat, destinația fiind bucătăria. Vreau să beau un pahar de apă, dat atunci când aud o voce mult prea cunoscută venind din spatele meu, mă întorc înspre aceasta.

        — Iar ai visat urât, nu? mă întreabă unchiul meu Bennet.

      Stă ca un năuc la masă, uitându-se la ecranul laptopului. I-am spus de multe ori că nu este sănătos mai deloc, dar nu mă ascultă

       — Nimic nou. Tu ce faci aici la ora asta?

       — Trebuia să termin niște dosare de verificat. Știi... dacă tot ești aici putem vorbi puțin?