Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 8-Lucifer

    "Un prim pas"

________

                                
 

     

       Mă trezesc din cauza razelor de soare, care insistă să îmi irite de la primele ore. Deși este iarnă, este destul de cald.

      Azi este duminică și am de gând să ies cu motocicleta, pentru a mă mai deconecta de la toate. Mă îmbrac într-un hanorac negru, blugi albaștri și o pereche de adidași de aceeași culoare  și cobor pentru a lua micul-dejun.

        Înaintez spre bucătărie cu pas domolit, lenea acaparându-mă. Caut prin frigider ceva comestibil —fiindcă încercările unchiului meu sunt cam ,,otrăvitoare"— și găsesc într-un târziu niște mere. Îmi iau unul, gândindu-mă serios cum să  îl fac pe unchiul meu să meargă la cumpărături. Eu nu mă duc nici să mor de foame. Urăsc să stau la cozile alea de coșmar și să nu mai zic de privirile curioase a celorlalți, aruncate asupra mea. Un tip cu glugă sigur ar atrage câteva priviri.
    
      În timp ce mănânc, unchiul meu își face apariția, cu veșnicul său zâmbet incurabil. Omul ăsta nu își pierde sclipirea nici în astfel de momente. Într-un fel e bine, cred.

        — Neața Lucifer.

        —  Neața unchiule. Chiar voiam să merg la tine în cameră.
 
        — De ce?

        — Ca să îți spun că azi merg să mă plimb puțin cu motocicleta.

         — Nu prea cred că e o idee bună. Te pot vedea corciturile lui Giuseppe.

         — Nu mă vor vedea. Plus, nici nu mi-au văzut fața, spun eu ridicând din umeri nepăsător.
 
         — Bine. Dar ai grijă, cedează el, ca de fiecare dată când îl rog sau îi spun ceva.

         — Unchiule Bennet. Nu. Mai. Sunt. Un. Copil, spun eu oprindu-mă la fiecare cuvânt pentru a evidenția ideea.
  
         — Da, da știu.
  
  
         Mi-am scos apoi o țigară din buzunarul blugilor, aprinzând-o cu bricheta mea neagră și inhalând fumul care pentru mine a devenit un viciu. După câteva minute bune de stat în liniște, unchiul meu începe să vorbească, punând cafeaua pe masă.
  
     
        — Lucifer, sper că poți să treci peste partea cu orgoliosul și să vorbești cu Angel.
  
        — Trebuie neapărat să vorbesc cu aia? grimasa mea ducea mai mult spre nepăsare, dar optează în același timp și spre dezgust.

         — Da, trebuie. Și încă nu înțeleg. Ce ai împotriva ei?

         — Nu îmi place de ea, zic rapid fără a aștepta o altă remarcă de la unchiul meu.

        — Încearcă să păcălești pe altcineva, îmi face mai apoi cu ochiul, își ia cafeaua și pleacă spre camera lui, iar eu nu mai am  ocazia nici măcar să ripostez.

 
       Mă ridic leneș de pe scaunul din lemn, punându-mi țigara aproape terminată în scrumieră. Sincer, nici eu nu prea înțeleg ce am împotriva blondinei, doar pur și simplu parcă nu o suport. Poate se datorează faptului că mi-a rupt țigara fix din prima zi de când am venit aici. Sau poate din cauza stării sale insuportabile de fericire constantă, deși în ultimele zile nu prea a fost la fel. Mai poate fi și gura ei stricată, care dacă stau să mă gândesc, nu prea am mai auzit-o ca înainte.  Oare e de bine sau de rău? Nici eu nu am habar.