Capitolul 6-Lucifer

3.7K 309 81
                                    

                      <<De ce ai obrazul roșu?>>
 
    

________

                        
       Mă trezesc din cauza alarmei insuportabile, care indică ora șapte dimineața. Din nou școală! Bine măcar că astăzi e vineri. Ultima zi de școală din prima mea săptămână petrecută în acest liceu.

      Mă dau jos din pat cu o lene de zile mari. Merg la baie pentru a-mi spăla fața și pentru a-mi peria dinții. Îmbrac apoi unul dintre zecile mele de hanorace negre. Îmi iau niște pantaloni de trening negri și niște adidași albaștri.

       Cobor apoi pentru a lua micul-dejun. Mă așez pe scaun, unchiul Bennet fiind deja în bucătărie.

        — Bună dimineața! îmi urează unchiul meu.

        —  Neața, îi răspund pe jumătate adormit.

        —  Ți-am pregătit pentru micul-dejun, specialitatea mea. Cereale a'la Bennet!

        — Sunt doar cereale obișnuite unchiule Bennet, spun eu fără pic de entuziasm.

        — Sunt făcute de mine, deci sunt speciale! îmi replică acesta, făcându-mi cu ochiul drept mai apoi. Oricum, azi este vineri. Cum ți s-a părut prima săptămână în noul liceu hmm?

         — Păi nu știu. E diferit.

         — Nu tot ce e diferit este și rău. Nu crezi asta?
 
         — Poate.

         — Acum haide. Mănâncă și fuga la mașină.

         — Unchiule Bennet, azi voiam să merg pe jos.

         — De ce?
   
         — Nu știu. Să mai văd zona.

         — Vei întârzia.

         — Ba nu o voi face. Nu este așa departe și mereu ajung prea devreme.

         — Bine, dar să nu te oprești decât la liceu!

          — Unchiule... n-am doi ani.

          — Știu că nu ai doi ani, dar mai știu și ce te poartă mintea.

          — Am terminat. Voi pleca, ne vedem după amiază.

          — Nu vin să te iau?

           — Nu mersi, îi spun ridicându-mă de pe scaun și plecând spre ușă.

 
       Îmi pun apoi gluga, dar nu înainte de a-mi lua geaca din cuier. Pășesc apoi în curte. Sub greutatea mea zăpada subțire scârțăie subtil. Probabil în Canada acum este plin de zăpadă. Nu se poate compara zăpada din Canada cu cea de aici. Acolo știai că este iarnă, iar aici abia dacă este zăpadă.

      Ies apoi pe poarta mare a vilei, simțind briza răcoroasă a aerului. Merg pe trotuarul din direcția casei mele uitându-mă pur și simplu cu privirea în pământ.

      Văd elevi din același liceu cu mine, dar din clase mai mici. Îmi opresc pașii când o văd pe idioata aia de Angel, venind din față. Perfect! Aștept să vină lângă mine și să mă scoată din sărite, dar spre norocul meu a trecut rapid pe lângă mine. Pare foarte grăbită și absorbită în gândurile sale, căci a trecut fix pe lângă mine și nu a zis nimic.

Iubind Întunericul |Finalizată|Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum