Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 14-Angel

,,Aș vrea să fiu eu în locul tău"

_____

                                  
     Mă trezesc din cauza poziției incofortabile. Mă aflu pe scaunul de lângă patul Anastasiei. Am decis ca astăzi să nu mai merg la școală. Vreau să stau cu surioara mea.

     Doarme. Precum un înger. O iubesc atât de mult, iar dacă ea ar păți ceva nu aș mai putea trăi.

     Îi iau mâna stângă apoi o sărut cald și apăsat. Zâmbesc involuntar când zăresc o tentativă de zâmbet și din partea micuțului meu înger.

   Ochii închiși îi scot acum în evidență pielea subțire și exagerat de albă a pleoapelor.

     Uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă aș putea să schimb locurile. Aș face-o fără să clipesc. Dacă aș putea să mă rănesc, astfel încât să nu mai simt durerea sufletească. Posibil să meargă, dar doar temporar. Dacă aș putea să îmi întăresc psihicul, pentru a o putea ajuta mai mult și pe Anastasia? Cel mai probabil nu aș avea cum, deoarece în viața mea nu este nimeni și nimic care să mă facă să trec mai departe, cu excepția Anastasiei.

   
     Poate doar el. Poate doar băiatul a cărui trecut îmi este complet străin, m-ar ajuta într-o oarecare măsură să nu clachez.

     Poate băiatul cu o piele fină, cu ochii ca de jad, cu buzele cărnoase și suculente și cu părul răvășit, mi-ar putea aduce puțină lumină în tot întunericul ăsta.

      Poartă numele unui demon, dar nu știu de ce, ceva îmi spune că numele nu i se potrivește deloc.

      Părinții săi, i-au pus acest nume, probabil după aceleași criterii, după care s-au ghidat și ai mei. Aspectul fizic.

       Păr blond ca azuriul soarelui.
       Ochi albaștri ca bolta cerească.
       Piele albă ca de porțelan.
       Angel.
 
      Cam așa au gândit părinții mei. Poate într-o oarecare măsură, tatăl și mama acelui băiat bipolar, au gândit la fel.

       Păr șaten și închis.
       Ochi căprui cu tentații spre negri.
       Piele albă ca făina.
       Lucifer.

     Orice aș face, oricât de departe aș vrea să stau, nu pot. Ceva mă atrage la acel băiat, a cărei indiferență este peste medie. Ca un magnet. Polii opuși se atrag. Oare așa se întâmplă și acum? Există măcar și o șansă infimă ca eu și el să ne atragem unul pe celălat? Probabil nu.

    Chiar dacă în ultimele zile, Lucifer nu a mai fost așa de răutăcios, tot nu pot percepe o prietenie între mine și el. De abia putem discuta câteva minute fără să sărim unul la gâtul altuia.

     Nu înțeleg de ce zidul pe care tot încerc să îl clădesc nu rezistă. Simt că la fiecare zâmbet, atingere sau cuvânt adresat, Lucifer îmi dărâmă încet-încet câte o cărămidă a incertitudinii și a neîncrederii. Îmi e frică să nu le dărâme pe toate. Îmi e frică să nu îmi pese mai mult decât trebuie.

     Nici eu nu ajut prea mult. Încerc de câteva zile să îl evit. Nu reușesc. Încerc să nu mai îl bag în seamă. Nu prea îmi iese. Încerc să nu mai tresar la orice acțiune adresată mie. Degeaba.