Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 18-Angel

    
,,Încrederea se câștigă greu"

___

                                               

      — Sigur ești bine? mă întreabă Rebeca a zecea oară.

        — Da Rebeca, ți-am mai spus.

        — Nu prea pari, îmi spune ea pe un ton mai moale, dar apăsat, în același timp.

        — Sunt doar puțin obosită.

        — Anastasia nu va păți nimic Angel, comentează, zâmbindu-mi cald.
 
        
        Încerc să îi întorc zâmbetul, chiar dacă nu prea îmi reușește.

        După ce m-au externat, am fost nevoită să merg la școală. Nu vreau să am pe cap și mustrările dirigintei. Se adună mult prea multe, iar eu nu am habar dacă sunt capabilă să le suport pe toate simultan.

        Mă simt ca pe ace știind că Anastasia este singură. Bine, fără nicio rudă, fiindcă nu este niciodată singură acolo. Frecventează atât de des spitalul, încât doctorii și asistentele țin la ea ca la fata lor. Mă încălzește asta puțin, deși mintea mea este împânzită de griji constant.

       Lucifer a redevenit din nou lupul singuratic, care nu știe să facă altceva decât să se ascundă după acea glugă stupidă. Nu mi-a mai vorbit deloc după ce am fost externată și schimbarea la 360° a lui, mă face să îmi doresc să nu îi fi văzut niciodată chipul.

        Am devenit într-un fel dependentă de el. Vreau să îi văd irișii ce îmi întunecă judecata, deși știu că nu prea este bine. Vreau să îi văd părul răvășit și rebel, ce se prelungește deasupra genelor sale lungi și negre, deși știu că ar cam trebui să mă gândesc la altceva. Vreau să îi văd conturul maxilarului și să îi observ mărul lui Adam cum i se evidențiază, atunci când încearcă să își schimbe tonalitatea vocii. Vreau să îi văd buzele cărnoase și rozalii. Buze cu care am început să am vise. Vise în care eu îl sărut pe Lucifer, iar el nu îmi dă două peste cap.

        Probabil dacă aș face asta în realitate, m-aș trezi cu niște Luciferi drept înjurături și niște pietre aruncate după mine.
 
      
      Gândurile îmi sunt întrerupte de vibrația produsă de telefonul meu, aflat în buzunarul blugilor.

      Citesc numele ce apare pe ecranul său, iar respirația mi se întretaie. El e. Din nou. Iar și iar. La nesfârșit.

         
         — Domnule profesor, pot pleca până la toaletă? mă trezesc spunând când văd că telefonul continuă să sune.
        
        După ce omul grăsun și plin în obraji îmi afirmă din cap, plec cu picioarele tremurânde pe hol, iar după ce mă asigur că nimeni nu este prin jur, răspund apelului.

      ,,Te-ai decis să răspunzi?" aud vocea rece de la celălalt capăt, picioarele începând să-mi tremure.

       Nu spun nimic. Tac. Pur și simplu, singura replică pe care i-o pot oferi în acest moment, sunt doat niște bâlbâieli nesemnificative și respirația sacadată ce mi se oprește odată la câteva secunde.

         ,,Mâine să îmi aduci banii, altfel... surioara ta va pleca mai repede la mămica ei".

       Spune acestea și apoi apelul se încheie. Mă lasă cu corpul complet amorțit, iar eu simt că trebuie să stau neapărat jos.

        Am nevoie de două clipe pentru a procesa cuvintele lui. Știu că m-a amenințat cu Anastasia, iar gândul ăsta mă face să mor de zece ori pe secundă.