Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 25-Lucifer

,,Confesiunile demult rătăcite prin inimă''

_____

                                    

        — Puteți să o luați de mâine acasă, îmi spune doctorul lui Angel.

         — Mulțumesc mult, îi răspund parcă vrând să dau deja clepsidra timpului la ziua ce are să vină.

          În timpul în care Angel s-a mai odihnit, am rezolvat lucrurile care probabil o frământau într-o oarecare măsură. La școală am putut clarifica situația, iar diriginta a fost de acord—după multe insistențe— să ne învoiască atât pe mine, cât și pe blondină, cu o condiție. Aceea de a ne scrie toate lecțiile și de a da testele imediat ce putem merge înapoi la liceu. Nu i-am putut da toate detaliile, dar i-am spus totuși de starea în care se află Angel.

         Am vorbit cu unchiul meu și despre evacuarea blondinei și a Anastasiei, iar ideea cea mai potrivită a fost sugerată chiar de unchiul Bennet. A spus că Angel va veni să stea cu noi până când se va face bine, Anastasia stând mai mult pe la spital.

       Când se va face bine. Ce gând frumos, dar în același timp probabil himeric. Doctorul ne-a șters speranțele mie, unchiului Bennet și lui Adreass, atunci când a spus că posibilitatea de a merge din nou a cârlionțatei, este foarte mică. Totuși, tind să cred că miracolele pot exista. Și dacă există—La dracu! Trebuie să existe neapărat!—Angel va fi cu siguranță vizată. Sufletul ei pur. Ochii ei blânzi. Vocea ei caldă. Zâmbetul ei încurajator. Toate acestea vor atrage asupra ei un miracol.

         Dacă totuși ea nu va mai putea sta pe propriile picioare? Va fi doar din vina mea. În timp ce încerca să mă salveze pe mine, s-a expus la pericolul iminent și astfel, a pierdut lucruri de neprețuit. Plimbările lungi. Mersul prin căldura blândă a soarelui. Alergatul împreună cu surioara ei. Bucuria. Odată cu acea veste, mai mult ca sigur, toată bucuria și curajul i s-au scurs printre degetele picioarelor amorțite.

          După toate momentele în care nu am putut să îi văd fața, să îi aud vocea copilăroasă și caldă, mi-am dat seama de faptul că țin la ea mai mult decât aș fi vrut. Mi-am dat seama că voi rămâne lângă ea orice s-ar întâmpla și sincer, chiar dacă va rămâne pe vecie infirmă—dar pe toți Luciferi, nu vreau asta!—nu voi avea nici măcar un mic gând de a pleca. Nu acum. Nu când ea are nevoie de mine. Îmi aduc aminte că aceleași lucruri le- am spus și în ziua în care trebuia să decid dacă voi rămâne în Canada, sau dacă o voi ajuta. Atunci am decis să o ajut dintr-un motiv diametral opus. În acel timp voiam doar să îl prind pe nemernicul de Giuseppe, dar acum...

       Acum simt că nu pot pleca de lângă ea fiindcă înseamnă pentru mine... viață. Înseamnă viață. De când a apărut ea, am început să simt că trăiesc cu adevărat. Că reînvii. Din cauza acelei zi de coșmar, am rămâs blocat într-un simplu scut imaginar; acesta fiind conceput de glugile alea idioate. Glugi pe care Angel le vrea tăiate— de altfel și eu. Nu mai simt nevoia să mă ascund după câte am aflat. Îngerașul a îndurat de zece mai multă durere decât mine. Ea ar avea dreptul să se afunde în întuneric, dar probabil este incapabilă să facă acest lucru. Ba din contră. Mi-am dat seama că încet-încet a reușit să mă aducă din nou pe linia de plutire și a reușit să mă țină acolo.

         A reușit să îmi dărâme cu fiecare privire câte o mască a indiferenței și a nesiguranței. Ochii ei de un albastru înțepător, mi-au pătruns adânc în suflet și mi-au risipit încetișor negura din acesta. Glasul ei dulce precum al unui copilaș de cinci ani, mi-a mângâiat inima și a făcut-o să bată de zece ori mai repede. Zâmbetul ei sincer—de cele mai multe ori— îmi lumina ziua de fiecare dată.