Capitolul 4-Lucifer

4K 327 205
                                    

          <<4. Angel și apelul misterios>>



______


     Văd niște siluete adunate în jurul meu. Nu le pot vedea fețele, dar pot auzi niște voci familiale.

     „Vei fi bine" îmi spune o voce masculină. Sună extrem de cunoscut, dar nu îmi pot da seama pe moment cine este.
 
     Intru apoi într-o încăpere mare. Pot observa niște oameni care îmi fac ceva. Unii îmi îndeasă niște injecții în piele, alții mă conectează la niște aparate. Observ apoi o femeie care îmi pune o mască de oxigen pe gură. Ochii îmi devin din ce în ce mai grei, ca mai apoi să văd doar negru în fața ochilor.
*
*
*
*
*

     Mă trezesc în noua mea cameră. A fost doar o amintire. M-am obișnuit cu ele. Doar de astea am avut parte în ultimii ani. Mă uit la ceas, realizând că este aproape cinci dimineață.
     Ce fac eu până la șapte dimineața? Nici somn nu mai am, nici nu prea mai am chef să dorm.

      Cobor la parter și merg în sufragerie. Pornesc televizorul, apăsând aleatoriu pe telecomandă și sperând că voi găsi un post cât de cât interesant. Găsesc într-un final un film de groază și decid să mă uit la el.

     Prefer asta decât să am din nou acele coșmaruri.

    ***

     După ce îmi iau o pereche de blugi albaștri, un hanorac de aceeași culoare și o pereche de adidași negri, cobor rapid pentru a bea niște suc de portocale. Îmi termin paharul de fructe stoarse, îmi pun gluga și mă îndrept spre mașina unchiului meu. Trebuia să îmi iau motocicleta din Canada!

        — Neața Lucifer.

        — Neața unchiule, spun eu căscând.
   
        — N-ai dormit azi noapte? mă întreabă el, fiind în același timp atent la drum.

        — Ba da, doar că nu toată noaptea.

        — Din nou visele?

        — Nu le bag în seamă. Oricum nu sunt decât niște amintiri, zic ultima parte în șoaptă apoi îmi scot o țigară și încep să trag fumul atât de eliberator.

       Ajung în fața liceului și îmi iau la revedere. Din nou văd privirile întrebătoare a celor din jur, însă le evit pe toate mergând spre clasă.

       Când ajung în sala de curs nu văd pe nimeni altcineva decât pe proasta aia, care stă și se hlizește la ceva pe telefon. Ciudata. Trec pe lângă banca ei, sperând să nu mă vadă, dar degeaba.

       Mă pun în banca mea și izbucnesc când observ că vine cu ghiozdanul ei la mine. Se pune fără nicio grijă pe scaunul liber din banca mea, de parcă eu aș fi invizibil.

        —  Ce dracu' crezi că faci?

        — Și mă faci pe mine prostuță! îmi spune ea chicotind. Nu vezi că stau în bancă?

       — Ba da fraiero, dar ce cauți în banca mea?

        — Păi colega mea de bancă, Rebeca, nu vine azi și m-am gândit să stau cu băiatul anti-social.

        — Nu. Treci înapoi la tine în bancă, îi spun eu arătându-i direcția cu degetul.

        — Cine spune? face apoi o față nepăsătoare, uitându-se pe geam.

Iubind Întunericul |Finalizată|Tempat cerita menjadi hidup. Temukan sekarang