Asta nu e tot!

Capitolul 11: Ce naiba e asta?

Am pasit incet spre iesire, acum aflandu-ma inafara spitalului. Mereu am urat spitalele, sau sa ma aflu in ele. Peretii de culoare alba sinistra, oameni panicati ce umblau de colo-colo, asistentele, al caror zambet fals te bagau in sperieti, si desigur doctorii! Care mereu spun ca vor face tot ce le sta in putinta sa te vindece, cu toate ca toti stim ca nu e adevarat. Uram faptul ca ma aflam aici! Si de asemenea, si faptul ca si fratele meu era. Mai ales pentru ca stiam ca in marea majoritate ar fi vina mea.

Am oftat cand am facut contact cu aerul cald de afara, in comparatie cu cel rece al holurilor spitalului. Mama si tata erau in spatele meu urmandu-ma, iar Mike era si el dupa ei. Li se citea supararea pe chipurile ravasite, ceea ce ma facea sa ma simt al naibii de prost, cu toate ca oarecum nu era vina mea in toata poveste asta. Nu voi zice nimic, am sa-i las rolul asta mamei sau tatei, sau poate lui Mike, ceea ce ar fi putin probabil ca el sa spuna ceva. 

Ne-am oprit brusc, in momentul in care mama nu a mai facut nici-un pas, intorcandu-se cu fata spre noi. Am inceput sa ma panichez cand i-am vazut expresia fetei fiind destul de serioasa, ceea ce nu-i sta in fire mamei a fii. M-am uitat la Mike care nu intelegea mai nimic, apoi am schimbat cateva priviri si cu tata care parea a fi si el la fel de suparat.

- Este nevoie sa incep eu discutia asta? Ne întreabă mama serioasă.

- Ce discuţie? Întreb şi eu la rândul meu, încercând să menţin un ton relaxat.

- Ştiţi prea bine despre ce e vorba! Spuse tata aparand lângă mama.

- Tot nu inteleg cum ai reusit sa-ti spargi capul, spune mama uitandu-se spre Mike, si deasemenea nu inteleg cum ati reusit sa intoarceti casa cu susul in jos! Zice privindu-ma cu subinteles.

- Nici eu nu inteleg! spune Mike lasand capul in jos.

- Oh, te rog! spun eu exasperata. Au trecut 3 zile de atunci! Treceti peste! Mama si cu tata ma fulgerara cu privirea, vena de pe fruntea mamei parca stand sa explodeze. Nu vreau sa-mi inchipui cat de suparati puteau fi , insa stiu ca indica probleme.

- Da! 3 zile! Spune mama începând să vorbească. Trei zile în care fratele tău a stat internat în spital ,printre care în una din ele a fost inconstient. Ţi se pare că putem trece peste? Mă întreabă mama ţipand, tata ţinându-i partea. Inspiră nervoasă încercând să se liniştească , intr-un final privindu-mă iar în ochi. Spuneti-mi vă rog ce s-a întâmplat mai exact atunci! Vocea ei acum era serioasă având o tendintă criminală care mă bagă în sperieti.

- Dar a trecut... spun, dar ma opresc cand simt un bazait in buzunarul de la pantaloni. Mi-am scos telefonul cu mare usurinta din buzunar, si am observat ca primisem un mesaj de la Emily, in care ma intreba daca ne putem vedea in 10 minute. Cateva clipe am ramas privindu-mi telefonul fara sa zic nimic. Nu-mi place sa recunosc dar chiar daca in ultimele zile, tot ce am facut a fost sa ma plimb prin spitale si sa astept sa vad ce zic doctorii in legatura cu starea lui Mike, aceste trei zile au fost mai relaxante decat ultimele saptamani.  Nu au fost deloc probleme legate de vampiri, vrajitoare sau alte lucruri supranaturale. Probabil par foarte egoistă acum, sau poate chiar sunt, dar de la ultima întâlnire cu ei, cred că mi-a ajuns.

Am clipit de câteva ori, apoi am scris un mesaj rapid cum că nu pot. Am mai aşteptat câteva minute până am primit alt mesaj de la ea în care îmi spunea că e Urgent. Am inspirat obosită, apoi i-am scris un simplu , bine.

- Evelyn ... Spune mama privindu-ma aşteptând sa-i raspund la intrebare.

Am preferat să nu zic nimic ştiind prea bine că nu voi ajunge nicăieri cu toate astea. Mai bine tac , lăsând lucrurile să meargă de la sine. Mama mă mai privii încă câteva clipe aşteptând un răspuns dar mai apoi renunţa ştiind deja că nu voi spune nimic.