Amintește-ți de mine

▪️Capitolul 8▪️

           Se pare că nu numai dispoziția mea era plecată cu sorcova. Imediat după ce am ajuns la dulapul meu, telefonul lui Cam a sunat zgomotos.

           L-a scos din buzunar și s-a strâmbat când a văzut numele de pe ecran. A bâjbâit o scuză și a șters-o cu telefonul lipit de ureche.

        Travor s-a uitat în urma lui și am revenit la subiectele noastre obișnuite de discuție. Travor făcea parte din echipa de fotbal a liceului, dar el nu se ținea de haita care o forma ceilalți coechipieri. Ceilalți purtau mereu hanorace cu emblema echipei sau echipament sport doar pentru a ieși în evidență. Trav le purta numai la antrenament și se ținea departe de obișnuitele petreceri de după meci.

          Le numea “o pierdere de timp”, dar eu nu îl credeam. Se zice că petrecerile alea sunt cele mai bestiale, nu că m-aș omorî după ele. După fiecare meci petrecerea începe la unul dintre membri echipei acasă. Cele mai renumite sunt ale lui Sean care aducea tot tacâmul. Alcool, mâncare și, din câte se șoptește, și dansatoare când nu sunt ai lui acasă.

           În drum spre cantină am trecut pe lângă vitrina cu premii. O grămadă de trofee erau aranjate din funcție de anul competiției și de locul ocupat. Majoritatea erau adunate de echipa de fotbal, dar mai erau și câteva premii de la olimpiadele de matematică sau fizică. Am deschis ușa cantinei și am trecut printr-o gloată de elevi mai mici. Mirosul de mâncare m-a lovit brusc, în același timp cu cel de dezinfectant. Încăperea era spațioasă, luminată de neoane atârnate din tavan. Culoarea albicioasă a peretelui mă făcea să îmi amintesc de spitale, în consecință de bunicul. Îmi amintesc clar salonul micuț și înghesuit unde nu încăpea mai mult de un pat, un scaun și monitoarele care țiuiau întruna.

           Bunicul stătea livid la față, întins pe saltelele alea incomode de care se frea mereu. Ochii lui erau închiși și buzele îi erau subțiate. Paloarea din obrajii săi mă îngrozea.

           Eu stăteam țeapănă pe scaun și îi țineam între degete palma zbârcită de vreme. Eram destul de mare, aveam șaisprezece ani, dar nu îmi puteam controla lacrimile fierbinți care mi se scurgeau pe obraji. Dacă bunicul ar fi deschis ochii, mi-ar fi aruncat privirea aia de nu-știu-cum-să-mă-port-cu-o- plângăcioasă. Eu aș fi râs și el m-ar fi privit blând. Dar nu s-a mai trezit și eu a trebuit să mă dau cap în cap cu viața fără nici un sprijin. Mama era plecată naiba știe pe unde și a ajuns acasă imediat după încheierea funerarilor.

          M-am scuturat de amintire și m-am îndreptat spre masa unde stăteam de obicei împreună cu Rebecca și cu Travor.

           Ei mă așteptau deja, cu tăvile cu mâncare în față. Rebecca îi șoptea ceva în timp ce zâmbea cu gura până la urechi.

            M-am trântit pe un scaun în fața lor și mi-am pus ghiozdanul pe masă. Travor ronțăia dintr-o felie de pizza și a zâmbit când m-a văzut.

           – Credeam că te-au răpit extratereștrii.

            Zgomotul produs de zeci de guri care mestecă și alte câteva zeci care ciripesc, alcătuia o simfonie a naibii de  neplăcută.

           – Asta au făcut, ticăloșii, am zis. Dar s-au răzgândit și m-au trântit înapoi aici după vreo câteva minute.

          Rebecca a chicotit și s-a lăsat pe spătarul scaunul, mestecând un cartof. Am scormonit prin buzunarele ghiozdanului după un sendvici și m-am strâmbat când mi-am amintit că uitasem să mi-l pun.

           Sper că lui Rufus nu i se făcuse milă de singurătatea lui și-l înfulecase.

           Am pufăit și m-am ridicat de la masă.