Shadow // j.jk

1 // întâlnirea

- Trezește-te, te rog!

- Ce vrei? am întrebat vocea străină, ce mi s-a adresat pe un ton autoritar.

- Te-ai trezit, a oftat bărbatul, dându-mi eșarfa ce îmi acoperea ochii jos.

Trecerea instantă de la beznă la lumina puternică a blițului telefonului ce mi s-a trântit în fața ochilor m-a amețit complet. Mă durea capul, și totul era foarte confuz. Cum am ajuns aici, cine e omul acesta și ce vrea de la mine?

Am încercat să îl privesc, dar lumina aceea era băgată și mai tare în fața mea, de parcă nu ar fi vrut să înțeleg ce se întâmplă. De parcă nu ar fi vrut să văd, ori să conștientizez unde sunt și ce mi-au făcut.

Tot ce îmi amintesc de aseară e cina mea cu familia: mama punând mâncarea apetisantă pe masă, tata râzând cu poftă și sora mea fiind nesuferita care e de obicei. Apoi știu că m-am băgat în pat, și deodată m-am trezit aici.

- Doamne, ce frig e, șoptesc eu, nedorind să fiu auzită, dar în zadar.

Închide în sfârșit lumina, iar eu respir ușurată. Încerc să mă uit în jurul meu, să observ unde mă aflu, dar petele de culoare rămase pe retina mea din cauza blițului puternic mă împiedică și mă amețesc mai tare.

Bărbatul se apropie de mine. Nu e nici prea înalt, nici prea slab, dar e destul de impunător încât umbra lui mă cuprinde. Își dă paltonul jos, punându-mi-l pe umeri.

- Mulțumesc, îi spun, strângându-mi haina pe umerii mei goi. Acum e mult mai bine.

Îmi pune mâna pe frunte, făcându-mă să tresar.

- Nu ai temperatură, mormăie el.

Îmi apucă bărbia, forțându-mă să-l privesc în ochi. Surprinzător, are ochi blânzi, și se uită dulce la mine. Pentru cineva care m-a răpit, nu ar trebui să fie atât de bun, nu?

- Cine ești? îl întreb eu, în mod surprinzător fiind fermecată de atingerea lui, care nu durează mult, fiindcă îmi dă drumul imediat după ce se asigură că nu sunt rănită.

- Un prieten, îmi răspunde misterios. Nu trebuie să știi prea multe deocamdată, nu e sigur.

- Și să mă legi la ochi și să mă răpești e sigur? i-o întorc sarcastic.

Îmi afișează un zâmbet scurt, dând din cap dezaprobator.

- Ai fi preferat să mori? continuă el, de data aceasta revenind la tonul lui inițial, puternic și autoritar.

Îl văd cum își îndreaptă spatele, parcă abia realizând că a stat aplecat. Umbra lui se prelinge pe perete, dându-i o aură sinistră.

- De ce să mor? Cine să mă omoare? reușesc după o eternitate parcă să-mi adun eu cuvintele.

Oftează pentru a nu știu câta oară, uitându-se lung la mine.

- Părinții tăi au avut niște probleme, iar eu m-am oferit să le rezolv. Mai multe nu-ți pot spune, mi-a zis el cu jumătate de gură, șocându-mă.

- Nu cred, râd eu. Mama și tata sunt muncitori la fabrică, nu au vreo problemă cu...

Înghit în sec înainte de a continua, simțind frica crescând cu fiecare cuvânt pe care îl scot pe gură:

- ...mafioți ca tine. Sunt oameni cinstiți, da? Soră-mea pe de altă parte, spun eu mai încet ultima parte, dar se pare că mă aude din nou, schițând un zâmbet ironic.

- Sigur, hai să le spunem muncitori. Și eu sunt un muncitor de altfel, știi, râde și el la rândul lui, ochii lui aproape negri strălucind.

- Ce vrei să spui cu asta? îl întreb agitată, la care el dă din umeri.