Iubirea Unui Emir

Capitolul 16

Aida încă era confuză și nu îi venea să creadă că în sfârșit este în New York. Azima o luase cu totul prin surprindere și nu a stat să se gândească la ceea ce va face. Credea că visează până în momentul în care avionul ateriză pe pista din New York și ea recunoscu orașul.

Trebuia să fie fericită dar se simțea și vinovată. Îl părăsise pe Karim și fugise din Hufarat. Era fericită că se va întâlni cu bunicul ei dar se simțea vinovată față de Karim având în vedere cum și-au petrecut ziua de ieri. Acum când vedea orașul de pe geamul taxiului știa că ea nu va putea fi niciodată cu Karim. Erau prea diferiți. Ei nu-i plăcea să respecte reguli, să i se impună cu ce să se îmbrace sau ce să facă. Ea nu era așa. Nu putea fi cățelușului ascultător care venea ori de câte ori îl chema stăpânul. Lumea lor era prea diferită.  Nu voia să îl rănească dar căsătoria lor fusese forțată, ea fusese obligată să fie soția lui, el nu fusese bărbatul ales de ea. Știa că se va întâmpla să plece într-o zi dar nu știa că se va simți astfel. De asemenea știa că Karim va veni după ea. Aici nu avea nici o puterea asupra ei. Puteau vorbi ca de la egal la egal. Legile erau de partea ei și îl avea pe bunicul ei care o va proteja. Știa că Karim nu era genul care să rănească femei dar gândindu-se cum a reacționat la sărutul ei cu Hakim, nu știa la ce să se aștepte de la el. Nu îl cunoștea așa de bine ca să poată spune cum va reacționa el, dar în orice caz nu va fi prea fericit să afle despre plecarea ei. Putea doar să spere că va înțelege de ce a făcut ce a făcut.

Când taxiul intrase pe aleea unde era casa ei, Aida nu mai putea de bucurie. Abia aștepta să îi ia pe toți în brațe, să stea din nou la masă alături de bunicul ei. Îi fusese un dor nespus de el, atâta de mult încât îi îi veni să plângă. Se gândea și cât de îngrijorat trebuia să fie el. Nu mai vorbise cu el de aproape 5 săptămâni iar ei doi nu mai fusese despărțiți atât de mult timp.

Când taxiul opri în fața unei vile cu două etaje, Aida plăti cu bani care îi primise de la omul care o duse spre aeroport, și se dădu jos. Spre deosebire de atunci când a plecat, cu două valize mari, acum nu avea decât hainele de pe ea. Hainele primite de la Azima le dădură jos când ajunse în avion, așa că acum era îmbrăcată cu hainele primite ieri de la Karim.

Privi câtva timp spre casa unde fusese atât de iubită și protejată, apoi își făcu curaj și sunase la sonerie. Vocea bine cunoscută a bătrânului Nick se auzi prin interfon.

-Cine este?

-Sunt eu Nick, Aida, rostise aceasta cu o voce moale deoarece își ținea cu greu lacrimile.

-Domnișoară Aida?! strigă Nick, apoi poarta se deschise iar Aida pași înăuntru.

Ușa de la casă se deschise iar Aida îi zări pe Nick și pe micuța ei bucătăreasă care alergau cu brațele deschise spre ea. Nick era mai slab decât și-l amintea ea, iar Jasmine avea mai multe riduri și era mai trasă la față. Oare ei au ajuns așa din cauza ei? Spera că nu, deoarece dacă ei arătau așa nu voia să își închipuie cum era bunicul ei. Se aruncă în brațele lor și îi îmbrățișă cu putere. Lacrimile stăteau să apară dar nu voia să le de-a drumul.

-Domnișoară Aida ce bine că ați venit, începu Nick. Starea bunicului dumneavoastră s-a înrăutățit dar el nu voia să vă spună. Spunea că și așa sunteți foarte ocupată și nu prea aveți timp să vorbiți cu el. Nu a vrut să vă deranjeze călătoria.

-Am vrut să vorbesc cu el dar nu am putut, zise Aida. Unde este acum bunicul?

-Este la spital, îi răspunse Jasmine.

Aceste cuvinte scurse orice culoare din obrajii Aidei.

-La ce spital? întreabă Aida înnebunită.