Iubirea Unui Emir

Capitolul 25

,, În călătoria haotică
Pe cărări întortocheate, în mijlocul deșertului
Caut alinare, sperând că vei apărea
Și mă întreb
Oare mai am mult de mers
Înainte de a ajunge la destinație,
La inima ta?

Am așteptat atâtea-n viața asta
De la un tânăr ignorat, la un șeic singur
Asta mi-a fost soarta

Am iubit așa de mult în viața asta, încât m-a durut
Oboseală și speranțe pierdute.....
Vise care dispar.....

Pentru tine renunț la imperii,
și chiar la armură
Pentru tine las ce am, să te țin de mână

Te rog spune-i inimii mele
Că încă însemn ceva pentru tine....

Călăuzește-mi drumul, lumină strălucitoare
Redă-mi speranța, să pot merge mai departe
Este un drum lung de parcurs,

Dar nu voi renunța

Dacă știu că ești acolo și mă aștepți. "

Melodia veche a fost compusă de un mare războinic arab , care s-a îndrăgostit de fata dușmanului său. Două emirate vecine care erau în război de ani în șir, uitând și cauza din care se razboiau. Legenda spune că șeicul a compus această melodie și a cântat-o timp de ani întregi, înainte ca fata să îi accepe iubirea și să se îndrăgostească de el. Când cei doi s-au căsătorit, dușmănia a fost dată la o parte, iar cele două emirate au devenit unul :Hufarat.
Acum la atâția ani distanță, un alt emir cânta această melodie.
Stând jos lângă pat în camera Aidei, cu chitara în mână, Karim cânta, deși știa că ea nu îl poate auzi. Dar această melodie deși nu o aducea pe Aida înapoi, îi dădea lui un lucru, și anume :speranța. Speranța că poate ea se va întoarce la el. Cu fiecare zi care trecea durerea lui că ea era departe încerca să îi omoare speranța. Dar această melodie i-o aducea înapoi. Când dorul nebun de ea îl compleșea, se blestema că o lăsase să plece. Blestema clipa în care luase această decizie. Dar când o auzise atunci în grădină, a trebuit să facă ceva. Și chiar dacă îi era foarte greu, știa că luase decizia cea mai bună. Se întreba dacă ea se va întoarce vreodată la el. Dacă peste ani și ani ea se va întoarce.

Karim puse chitara deoparte și se uită spre fereastra. Geamul încă era spart. Zâmbi. Nu mai lăsase pe nimeni să între în camera Aidei. Voia să o păstreze ca fiind o amintire, deoarece nu avea altă amintire ai ei decât această cameră.
Apoi privirea lui se îndreptă în jurul lui, unde erau mai multe poze cu Aida. Îi primele zile după ce ea ajunse la NY, angajase pe cineva să o urmărească și să îl informeze tot ce făcea ea. Apoi renunțase pentru că și-a dat seama că se tortura singur.
Luă în mână o fotografie cu Aida. Deși era miezul nopții, iar în cameră era întuneric, Karim putea să îi zăresc chipul și forma ei. Era un nebun. Râse slab .Nu mai avea curajul să se uite la ea la lumina zile, de teamă că ar putea înnebuni de dor după ea.

Se gândea să meargă să o aducă înapoi. Dar apoi își amintea de ce o lăsase să plece. O iubea prea mult ca să o țină lângă el, iar ea să nu fie fericită. Îl duruse enorm să o lase să plece, dar acest lucru era cel mai corect pentru ea.
Se îndreptă spre birou. Munca îl ajuta să își umple timpul și să nu se mai gândească la Aida. Se așeză la birou, deși era miezul nopții, și începu să lucreze.

Când avionul ateriză pe pista din New York, Karim nu știa de ce dar se simțea nervos. Deși nu era prima dată când afacerile îl aduseseră în NY, de data aceasta era diferit. Atunci nu existase Aida, acum însă da. Putea să lase pe altcineva să se ocupe de afacerile de aici, dar simțise dorința nebună de a o vedea pe Aida. Nerăbdare îi circula prin vene, atunci când mașina se îndrepta spre locul unde se afla Aida. Nu credea că va apărea în fața ei, voiia doar să o vadă chiar și de la distanță. Să își aline cumva dorul de ea.
Mașina se opri astfel încât Karim să poată vedea cât mai bine intrarea în clădire . Acesta deschise geamul. Era la o distanță de aproximativ douăzeci de metri și știa că ea se afla în clădire, așa că o așteptă să iasă. Așteptă aproximativ 5 minute înainte ca ușa clădirii să fie deschisă. Iar atunci o văzu. La fel de frumoasă ca întotdeauna.