GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 15 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒

Opt. Opt oameni au trecut pe lângă mașina asta de când stau cu sufletul la gură așteptându-l pe Antonio. Opt potențiale pericole și surse de stres pentru inima mea încercată de prea multe șocuri pentru o viață atât de scurtă, iar nemernicul acela nu mai vine odată să mă scoată din acest loc îngrozitor.

Probabil unele femei m-ar pălmui pentru aceste gânduri. Și doar pentru că... ei bine... Napoli, bal, bărbați, diamante și multe alte exemple grandioase care pălesc în fața primelor amintite.  Și totuși, nu pot să exprim în cuvinte sentimentele de groază ce mă cuprind și pun stăpânire pe mine. Respirația îmi jonglează între hiperventilație și privare de oxigen prin autosufocare. Cum așa? Păi, e simplu. De fiecare dată când un necunoscut se apropia, mi-am oprit respirația de frică să nu cumva să fiu descoperită, iar apoi, gâfâiam ca o nebună cuprinsă de teroare și panică.

Când unul dintre indivizi s-a aplecat spre mine, am crezut că înnebunesc. Se uita atent și serios. Avea o față crispată și plină de cicatrici, exact așa cum îți imaginezi că ar arăta un criminal sau ceva similar cu un om care ar putea să doboare suflete cu sânge rece. Mi-am privit sfârșitul în ochi prin sticla întunecată și așteptam aproape împietrită momentul în care inima mi se va opri de spaimă. Am tresărit când bărbatul și-a ridicat mâna în sus, credeam că avea să spargă sticla dintre noi și să mă târască înapoi în acea sală plină cu oameni odioși. Dar el și-a trecut mâna peste părul scurt și a zâmbit tâmp, verificându-și reflecția din ambele profiluri înainte să se îndepărteze. A plecat, la fel cum doi ani din viața mea s-au scurs în doar câteva răsuflări. Slavă Domnului pentru geamurile fumurii, și blestemat fie cel care le-a făcut cu efect de oglindire.

Opt oameni. Opt tentative de infarct prematur. Opt pumni pe care îi voi arunca în pieptul nemernicului care m-a lăsat aici și nu se mai întoarce. Opt palme mi-aș da pentru fiecare alegere neînțeleaptă pe care m-am grăbit să o fac. Opt rugăciuni și mătănii ar trebui să fac pentru toată violența de care dau dovadă în gândurile mele. Instinctele primare negative par să fie mai puternice și mai prezente ca niciodată. Oare ar trebui să mai amintesc de toate acele gânduri necurate care se nasc în mintea mea păcătoasă de fiecare dată când acel Gotti se află în preajma mea? De când sunt eu capabilă de asemenea idei, gesturi, reacții? Ceea ce am lăsat să se întâmple în acea baie a fost pură nebunie. Dacă acel prim sărut furat de un mafiot pe treptele casei a fost o scuză a naivității mele, atunci ce scuză să găsesc pentru ceea ce am făcut azi? Ce ar spune sora Nina dacă ar vedea cât de mult am decăzut? Doamne, când am devenit așa o pacoste pesimistă și demoralizată? Eu nu eram așa. Eu nu sunt așa! Poate ar trebui să încep acum să îmi dau acele palme.

În următorul moment, am impresia că inima chiar încetează să-mi mai pompeze sângele în vene. Portiera din față se deschide și o umbră întunecată intră înăuntru. Sau, mă rog... o umbră, un om, o închipuire, ar putea fi orice, doar de aș putea să mă uit. Dar ochii îmi sunt închiși, respirația tăiată și corpul strâns tot într-o cușcă imaginară și de preferat invizibilă. De ce trebuie să trec eu prin asta? Eu chiar sunt o fată bună. De ce eu, de ce mie?

Un oftat, un trosnit, un apăsat, un împins, un huruit și simt cum mașina se mișcă, roțile se învârt, nimeni nu spune nimic iar eu sunt încă vie. Mai mult huruit, mai mult zdruncinat și mai mult învârtit de roți, până simt că e din ce în ce mai greu să îmi mențin poziția pe scaun. Mă forțez să îmi dezlipesc pleoapele, să le fac să se deschidă. Îmi strâng mai tare genunchii la piept și realizez că poate ar trebui să îmi pun picioarele în podea, înainte să mă destabilizeze mai mult viteza mașinii. E complet întuneric, dar puținele luminițe din bord luminează suficient forma șoferului. Forma lui Antonio. E aici! Jumătate din piept îmi tresaltă de o emoție de ușurare și bucurie, pe când cealaltă jumătate încă nu a început să respire. Aș putea împărți fiecare jumătate în mai multe sferturi de emoții distincte și cumva, mă pierd printre gânduri despre ce înseamnă fiecare dintre ele.