GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 14 𝕬

𝔸𝕟𝕥𝕠𝕟𝕚𝕠

– Fugim în lume bella! îi spun și o trag după mine afară din baie. Dar micuța încăpățânată își proptește tocurile mai puternic în podea făcându-mă să mă opresc.

– Cum adică fugim în lume? Antonio, te rog, dă-mi drumul, nu pot pleca de aici, nu așa. Îmi prinde cu cealaltă mână brațul cu care i-am prins încheietura și încearcă să se sustragă din strânsoarea mea. De ce femeile nu pot asculta niște ordine simple? De ce e mereu nevoie de atât de multe cuvinte ca să le convingi să facă ceva? Oftez și mă întorc spre ea.

– Emanuella, îi accentuez numele cu un oftat, vrei să rămâi aici? Mă privește cu ochii aceia mari și roșii de la plâns și îmi simt inima mai grea numai de la imaginea asta. Răspunde-mi!

– Nu, nu vreau!

– Atunci te duc acasă. Nu asta voiai oricum?

– Ba da, dar nu pot pleca așa pur și simplu.

– De ce nu? Vrei să mai dansezi? Întreb ironic iar ea își scutură capul uitându-se în jos. Sau vrei să faci pe placul familiei care vor să te mărite? Pieptul i se ridică mai puternic cu fiecare respirație dar nu spune nimic. Sau poate te-ai îndrăgostit de cineva în seara asta și vrei să îți încerci norocul. Cine să fie Emanuella, D'Amiano? Sau poate Mancini? Își ridică privirea spre mine și mă focalizează cu un amestec de furie cu șoc și dezamăgire. Sunt furios eu însumi la gândul că ar putea să fie așa, dar trebuia să întreb, să conștientizeze care îi sunt opțiunile aici în caz că nu și-a dat seama deja. Deci ce să fie? La bal sau la spital?

– Acasă... răspunde aproape șoptit.

– Și acum că am lămurit de ce și unde, trebuie să te mai trag de mână sau poți să mă urmezi singurică? Pentru că nu avem foarte mult timp la dispoziție.

– Mi-am lăsat poșeta la masă. Îmi spune și primește înapoi o privire aspră din partea mea. Nu mă așteptam să fie genul care să depindă de poșetă și de toate mărunțișurile acelea inutile specific feminine.

– Chiar ai nevoie de ea?

– Am cheile de la casă acolo și telefonul...

– Nu poți să mergi la masă să o iei, vei fi nevoită să rămâi acolo. Și nici eu nu pot, ar fi prea ciudat să explic totul. Nu știu cum naiba a ajuns Mancini la aceeași masă cu voi. L-aș fi rugat pe Marco să rezolve problema, dar e prea vrăjit de tine să îl implic, probabil s-ar bate cu mine ca să te conducă el acasă. O văd cum se restrânge în ea făcându-se mai mică și cum obrajii îi devin tot mai roșii. Îi ridic cu degetul arătător bărbia în sus și își redeschide ochii privindu-mă rușinată. Stai prea mult cu capul în jos pentru o femeie atât de curtată. Este modul tău de manipulare sau chiar nu îți dai seama? Își întoarce fața lăsându-mă cu mâna în aer și toată mimica pe care o arată îmi spune că nu mi-a digerat prea bine cuvintele.

– Nu manipulez pe nimeni și nici nu vreau să devin o povară, cu atât mai mult nu pentru tine. Eu am ales să vin aici și îmi voi asuma tot ce se întâmplă. Îți mulțumesc pentru intenție dar îmi voi gestiona singură problemele de aici. A spus și a făcut un pas în lateral pentru a mă ocoli dar am făcut și eu unul nelăsând-o să plece. Frumoasa mea bătăioasă s-a întors! Stai... Am zis că e a mea?

– Emanuella, nu e momentul să fi orgolioasă acum. Crede-mă, nu vrei să te întorci acolo. Nu ai nici cea mai mică idee în ce fel de lume ai intrat. Te conduc la mașina mea și îți voi aduce eu cumva nenorocita de poșetă. Apoi plecăm spre Positano. Bine?