GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 1 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒

Cât de multă încredere și stabilitate poți avea? Sau mai bine zis, cât de mult poți crede că totul în viață e stabil, definitiv și absolut nimic nu te poate zdruncina și arunca într-un abis necunoscut? Obișnuiam să cred că toți suntem meniți să trăim o viață bună, stabilă, plină de armonie și că doar alegerile tale greșite te pot deraia de la planul perfect al universului.

Dar ce faci atunci când tu investești în idealul de perfecțiune al vieții tale, iar alegerile altor ființe umane te destabilizează complet, îți taie aripile și te întemnițează într-o suferință chinuitoare. Cum îți poți reveni din așa ceva? Cum îți mai recapeți stabilitatea și încrederea?

– Trebuie să ai credință. Doar așa poți merge mai departe.

Asta îmi spune sora Nina acum și de fiecare dată când simte că am nevoie de încurajări suplimentare.

Astăzi se împlinesc zece ani de când o cunosc, zece ani de când am rămas singură pe lume. Îmi amintesc chiar și acum de momentul în care am întâlnit-o pentru prima dată. Eram atât de confuză și de speriată, iar ea era acolo, martoră la durerea ce mă cuprindea, care avea să mă transforme și să mă maturizeze într-un mod pe care nu l-aș fi ales de bună voie.

Avea o prezență calmă și o privire blândă cu care mă mângâia înainte de a mă fi atins. Și cu toate că vedea cum pământul începe să îmi dispară de sub picioare, nu a intervenit în a mă consola, nu m-a îmbrățișat așa cum oricine ar fi făcut-o când copilul din fața ta tocmai își trăiește cel mai mare coșmar.

Eram prea mică, nu știam ce să cred, nu puteam gândi coerent, nu puteam să devin conștientă de realitatea cruntă. Știam că ea era acolo pentru mine și că asta a fost dorința tatălui meu.

Nu m-am întrebat atunci de ce el avea totul aranjat pentru mine și nici nu aș fi avut cum. Eram atât de orbită de durere încât nici nu credeam că el într-adevăr nu mai există, încă aveam speranță așteptând de la cineva să îmi spună că totul a fost o confuzie și că tati se întoarce înapoi la mine.

Dar ea era acolo, în fața mea, confirmându-mi cea mai mare frică și fiind un simbol al prezentului, viitorului dar și al trecutului. Primul lucru pe care l-am înțeles era viitorul, pentru că știam că totul avea să se schimbe, urma să plec cu ea la așezământul creștin de fete și să urmez școala catolică neștiind ce se va întâmpla cu mine.

Apoi am înțeles prezentul, tatăl meu murise și nimic nu se mai putea întoarce la ceea ce însemna pentru mine normal. În același timp totuși, ea reprezenta și trecutul, lucru de care nu am fost conștientă atunci și care a creat în mine neliniște de-a lungul anilor.

Sora Nina era acolo pentru că tata știa că ceva rău ar putea să se întâmple și nu a vrut ca eu să sfârșesc pe drumuri, într-un centru de plasament sau poate chiar mai rău, iar atunci când am devenit conștientă de asta, am început să pun întrebări.

Cu două luni înainte să moară, tata a venit aici la mănăstire și a vorbit cu sora Nina. El i-a spus despre mine, despre cum cancerul i-a răpit soția înainte de vreme și despre faptul că nu are alte rude sau prieteni apropiați care ar putea avea grijă de mine în cazul în care i s-ar întâmpla și lui ceva.

Aceștia au căzut de acord ca în cazul în care un nefericit eveniment s-ar putea întâmpla, eu voi fi adusă la așezământ unde maicile mă vor educa și vor avea grijă de mine până când voi fi pregătită să plec. Cu acest gând, tata a lăsat o donație mănăstirii și a plătit taxele pentru anii de studii pe care ipotetic aveam să îi urmez.