GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 5 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒

– Scrieți aici adresa unde doriți să fie livrată marfa și un număr de telefon unde vă putem contacta.

Reprezentantul de vânzări îmi înmânează un aviz de transport cu un pix atașat de foaie și se întoarce spre biroul lui lăsându-mi spațiu să completez câmpurile libere. Rămân blocată suficient de mult timp încât să îi atrag atenția lui Emilio. Își pune mâna pe umărul meu trăgându-mă ușor spre el și mă privește îngrijorat.

– Ema, ce s-a întâmplat, ești bine?

– Da, sunt bine. Doar am realizat cât de ruptă sunt de realitate.

– Ce vrei să spui? Întreabă curios. Ridic foaia la nivelul ochilor lui fluturând-o în aer pentru a-i da de înțeles la ce mă refer.

– Nu am un număr la care pot fi contactată. Mai exact... nu am un telefon. Spun rușinată și cobor foaia în jos odată cu privirea mea.

Când locuiam cu tata eram prea mică să am un telefon, iar în internat nu aveam de ce să am unul având în vedere că nu aveam pe nimeni cu care să vorbesc. Nu am avut niciodată nevoie de un telefon... până acum. Cum voi părea în fața acestor oameni când le voi spune că nu dețin un telefon. Va fi jenant, sunt convinsă.

– Ăsta e motivul pentru care crezi că ești ruptă de realitate? Ema, nu știi despre ce vorbești. Ești mai prezentă în realitate decât marea majoritate a oamenilor din jurul tău. Crede-mă, nu ai pierdut nimic.

– Nu e vorba doar despre asta Emilio. Cum le spun eu acestor oameni că nu au cum să mă contacteze. Ce vor crede despre mine?

– Simplu, nu le spui. Îmi ia foaia din mână, scrie ceva pe ea apoi mi-o dă înapoi. Am trecut numărul meu. Voi fi cu tine oricum când îți vor livra cumpărăturile, problemă rezolvată. Și nu îți mai fă griji despre ce crede lumea despre tine Ema, fii tu însăți, ești perfectă așa cum ești. Îmi spune blând în timp ce mă privește intens, ridicându-mi moralul considerabil.

– Mulțumesc Emilio! Îți mulțumesc că ești lângă mine și că mă apreciezi.

– Ema... mă prinde de umeri și mă strânge puternic în brațe lipindu-mă complet de corpul lui. Apreciere e puțin spus, nici nu ai idee. Îmi șoptește în păr și simt un val de căldură cum îmi străbate întreg corpul. Înainte să-i procesez afirmația, simt o vibrație pe șoldul stâng care mă face să tresar. Emilio își verifică telefonul din buzunar, apoi se uită spre mine.

– Mama ne anunță că este gata cina și am face bine să ne grăbim. Încuviințez zâmbind iar el își pune mâna pe spatele meu ghidându-mă spre ieșirea din magazin.

– Vezi, până și mama ta are un telefon, spun chicotind.

- Vei avea și tu unul, curând. Mă sărută pe frunte și îmi deschide portiera din dreptul pasagerului.

Am pierdut socoteala de câte ori m-a pupat pe frunte. Oare este o chestie între prieteni sau nu știu eu să citesc semnalele corect? Oricum, nu mă plâng deocamdată.

În mașină răsună acordurile unei chitare în timp ce Emilio conduce în tăcere spre casa lui. Îi simt privirea pe mine de fiecare dată când încetinește sau se oprește în trafic. Omul ăsta și-a făcut un obiectiv din a mă ajuta și mi-a fost alături în tot acest timp. Încă nu îmi vine să cred că a trecut o săptămână de când am ajuns în Positano, timpul pare să fi zburat foarte repede.

Ieri s-a terminat oficial șantierul din casă. A fost o săptămână intensă dar rezultatul a meritat tot efortul. Emilio și echipa lui s-au ocupat de toate reparațiile iar pe mine m-a lăsat să mă implic doar în ce ține de estetic și curățenie, fiind în continuare foarte protectiv cu mine și având un mod foarte original în a o arăta. De fiecare dată când intram în casă să ajut, își făcea simțită prezența îmbrățișându-mă spontan din spate și gâdilându-mă, până renunțam și ieșeam din încăpere.