GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 2 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒

Iată-mă aici, în fața casei mele. Am meditat mult dacă să o numesc așa. Casa mea! Până acum m-am referit la ea ca la casa tatălui meu, casa în care m-am născut sau casa din care am plecat, dar având în vedere că sunt singura urmașă a părinților mei, presupun că e corect să o numesc a mea.

Nu aș putea să spun cu exactitate de cât timp sunt aici, am pierdut noțiunea timpului din momentul în care am ieșit de pe porțile internatului. Pașii mi s-au oprit la doi metri în fața ușii, picioarele rămânându-mi nemișcate în pământ.

Se aseamănă cu casa din amintirile mele, doar că nu mai este la fel de vie. Pereții odată albi acum sunt acoperiți de un gri murdar, cele două ferestre de pe fațada de la drum a casei sunt acoperite cu scânduri bătute în cuie iar ușa pare a fi într-o stare foarte proastă, motivul pentru care încă este în picioare sunt cele două lacăte de o parte și de alta a ei.

Este o casă mică, modestă și aparent degradată, dar cu puțină renovare și îngrijire sunt convinsă că va arăta din nou locuibilă și primitoare. Îmi amintesc că obișnuiam să mă joc în grădina din spatele casei. Mă întreb cât de mult au crescut copacii pe care i-am plantat împreună cu tata?

Continui să privesc casa, amintindu-mi mici frânturi din momentele petrecute în copilărie și visez cu ochii deschiși la cum s-ar putea contura viața mea aici, până când o voce mă aduce din nou în prezent.

– Mă scuzați că vă deranjez dar am observat că stați aici de ceva timp. Eu locuiesc în casa de peste drum. Vă pot ajuta cu ceva? Aveți nevoie de îndrumare, v-ați rătăcit?

Mă întorc în direcția vocii și observ o doamnă ce mă privește cu curiozitate. Îmi sunt cunoscute trăsăturile ei, părul lung până la nivelul taliei de un șaten închis, ochii migdalați și foarte albaștri, zâmbetul atât de familiar. Probabil că locuia aici și înainte ca eu să plec, deși nu mi-o pot aminti cu exactitate. Pare să aibă în jur de patruzeci de ani, dar după prezența ei caldă, chipul senin și prospețimea pe care o emană, ar putea fi chiar mai tânără.

– Nu mulțumesc, sunt exact unde vreau să fiu. Obișnuiam să locuiesc aici cu tatăl meu acum mulți ani în urmă. Spun ridicând o mână în direcția casei din fața mea.

Ochii i se măresc de uimire, iar privirea ei începe să caute confirmări numai de ea știute pe chipul meu. Buzele îi rămân întredeschise pentru câteva momente înainte să reușească să vorbească din nou.

– O Doamne, micuța Ella! Emanuella? Emanuella Cavallioti? Mă întreabă plină de speranță.

– Da, eu sunt, nu credeam că mă va ține minte cineva. spun zâmbind și brusc mă simt trasă într-o îmbrățișare neașteptată.

– Dumnezeule Ella, cum aș putea să te uit. Am fost acolo când... când te-ai născut, te-am ținut în brațe când ai fost botezată. Mi-a dat drumul din strânsoare păstrându-și palmele peste umerii mei și cercetând cu atenție fiecare detaliu al feței mele.

– Uite cât de frumoasă ești.Te-ai transformat într-o tânără minunată. Cât a trecut de când ai... se oprește brusc, entuziasmul scăzându-i în timp ce realizarea își face loc în sinea ei. O Doamne, au trecut zece ani de când... iar tu... chiar ieri? mă ațintește cu ochi întrebători încercând să fie coerentă.

– Da, așa este, ieri a fost ziua mea de naștere. Mă îmbrățișează din nou mai strâns decât prima dată.

– Oh draga mea, aș vrea să... La mulți ani Emanuella... știu că aniversarea ta îți amintește de pierderea tatălui tău, dar îți doresc să fi fericită și poate, în timp, vei reuși să uiți și să îți permiți să trăiești fără această durere. Îmi pare atât de rău Emanuella, pentru tot ce ți s-a întâmplat. Am lăsat privirea în jos neștiind ce să răspund. Ce s-a întâmplat cu tine? După ce te-am găsit, ai fost luată de aici și nu am mai știut nimic despre tine. Unde ai fost până acum? Mă întreabă, mâna ei dreaptă fiind încă pe umărul meu, iar cu cealaltă mângâindu-mi blând obrazul.