GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 3 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒

Respirația îmi este grăbită, pulsul accelerat și o presiune dureroasă se face simțită din piept până în stomac. Întunericul mă cuprinde în timp ce cad într-o mare nesfârșită de negru. Tresar puternic și deschid ochii. Negura nopții nu mă ajută deloc să scap din acest coșmar fără sfârșit.

Cu mâna tremurândă mă întind spre întrerupătorul veiozei de lângă pat și cu un singur click camera se umple de o lumină caldă și difuză, trezindu-mă parțial la realitate. Încă respir greu, încă sunt ușor amețită și cu mâna pe piept încerc să îmi stabilizez pulsul inimii inspirând și expirând profund.

Am avut din nou acel vis. Visul în care rămân blocată într-un întuneric fără limite, din care nu pot să ies și pe care nu îl pot opri. E mereu aici când închid ochii, e prezent și dornic de și mai mult dacă așa ceva ar putea fi posibil. Unii ar spune că nu e cu putință, întunericul nu poate să își dorească mai mult întuneric.

Așa credeam și eu, până am ajuns la concluzia că întunericul este în sine o entitate care își alege cu grijă victime asupra cărora să atragă și mai mult întuneric. Întrebarea este de ce eu? Ce anume din mine mă face să fiu candidatul ideal pentru rolul de victimă și ce pot face să schimb asta?

A fost un moment de slăbiciune, un moment în care am pierdut lupta cu suferința, tristețea, depresia, în care am lăsat garda jos și am permis întunericului să se strecoare. De atât este nevoie, doar de o scurtă ezitare și ești compromis.

Aș vrea să întorc balanța în favoarea luminii și încerc să fiu pozitivă, optimistă, fericită în speranța că întunericul va ceda și mă va părăsi, dar e clar că nu încerc suficient de bine pentru că simt în continuare cum cad în gol și nu găsesc nimic stabil de care să mă agăț.

Nu știu exact când a fost acel moment de slăbiciune, și ce fel de trăiri interioare m-au făcut să devin atât de vulnerabilă. Știu doar că vreau să mă schimb, vreau să ies din această buclă întunecată și nesfârșită și să mă deschid spre un nou luminos. Știu că trebuie să fac transformări majore în interiorul meu pentru ca asta să se întâmple, doar că în acest moment sunt acaparată de frici, de neîncredere și neliniște interioară, toate aceste sentimente nefiind deloc asociate cu lumina.

Am ales să merg pe acest drum și nu mă pot întoarce acum. Trebuie să merg înainte și să găsesc lumina de care am nevoie, după care tânjesc. Am conștientizat o licărire strecurându-se în trupul meu, seara trecută, când Emilio m-a îmbrățișat. M-a surprins gestul lui, blocându-mă complet, nefiind capabilă să mai gândesc, să mai simt.

Nu știu cum să fiu sociabilă, nu știu cum să mă deschid și să permit altor oameni să treacă peste zidurile pe care le-am ridicat în jurul meu. Nu știu! Dar vreau să învăț, pentru că nu pot înainta de una singură, sunt conștientă de asta.

Am plecat în lume la fel cum un pui își părăsește cuibul să zboare. Nu voi mai fi singură într-un cuib, voi zbura prin văzduh și inevitabil mă voi întâlni cu alte păsări care zboară prin viață cu un scop mai mult sau mai puțin definit.

Evident că prin păsări mă refer la oamenii pe care îi întâlnesc în drumul meu, dar asociindu-i cu păsările, mă ajută să nu mai privesc cu frică faptul că unii se poate să nu fie bine intenționați. Am fost avertizate în școală despre câte feluri de răutate există și că oamenii nu se sfiesc să le etaleze atunci când te aștepți mai puțin.

Mi-am creat un compas interior prin care să deosebesc oamenii buni de cei răi și când l-am conturat în imaginația mea, am sperat că îmi va oferi semnale clare atunci când cineva se apropie de mine cu alte intenții decât cele pozitive.