GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Prolog 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒 (8 ani)

Privesc fascinată mâinile tatălui meu cum ghidează cu precizie două bucăți de material pe sub împunsătura exactă a acului, în timp ce piciorul lui controlează viteza acestuia presând în ritm constant pedala mare de metal de sub masa de cusut. După ce materialele au fost îmbinate printr-o cusătură perfect dreaptă, acesta modelează simetric marginile materialului și continuă să le împingă sub acul gălăgios.

– O ultimă cusătură și apoi putem monta panglica. Te-ai hotărât ce culoare să fie? întreabă tatăl meu.

– Nu știu... albă? răspund indecisă.

– Emanuella, rochița este deja albă, trebuie să alegi o panglică colorată pe care o vom coase la brâu.

– Albastră atunci.

– Ella draga mea, poți să alegi și altă culoare, nu e obligatoriu să fie la fel în fiecare an.

– Pot să aleg albastru?

– Sigur că poți. Doar că, m-am gândit că poate vrei să faci o schimbare.

– Nu vreau altă culoare tati, vreau panglica albastră.

– Bine, așa să fie! Spune zâmbind și mă trage mai aproape pentru a măsura panglica în jurul taliei mele. După ce a hotărât cât de lungă să fie, taie surplusul acesteia și o fixează cu ace, apoi reintroduce materialul sub acul mașinii și îl direcționează să bată exact pe mijlocul panglicii adăugate.

– E gata draga mea, uite, probeaz-o! îmi întinde noua rochiță iar eu mă retrag după paravan pentru a o îmbrăca. Când îi întâlnesc privirea din nou, observ cum fața i se luminează și ochii încep să-i sticlească, semn că lacrimi încep să se strângă la baza ochilor.

– Ești foarte frumoasă Ella, mi-aș dori ca mama ta să te poată vedea.

– Dar ea mă vede tati! Nu ai spus tu că acum este înconjurată de îngeri? De acea te rog în fiecare an să îmi faci o rochie albă cu panglica albastră ca cerul, pentru ca ea sa mă recunoască mai ușor de acolo de sus.

– Ella, ea te recunoaște oricum ai fi îmbrăcată, de altfel sunt convins că este lângă tine chiar acum.

– Tati? Crezi ca mamei îi face cineva rochii acolo în rai așa cum îmi faci tu mie?

– Sunt convins că există îngeri desemnați special pentru așa ceva. spune ușor amuzat.

– Dar ei pot croi rochii la fel de bine ca tine tati?

– Ella, noi putem doar visa să atingem perfecțiunea cu care îngerii înfăptuiesc orice, iar arta pe care eu am deprins-o, nu aș fi putut să o fac fără îndrumarea lor subtilă.

– Dar eu credeam că ești croitor nu artist? întreb confuză.

– Ce ai simțit când te-ai îmbrăcat cu această rochiță croită special pentru tine?

– Bucurie.

– Ei bine, bucuria de a te îmbrăca este o artă, Ella! a spus înainte ca un gong cunoscut să se facă auzit atunci când ceasul a anunțat miezul nopții și începutul unei noi zile.

– La mulți ani Emanuella, te iubesc atât de mult. Acum puneți o dorință din toată inima!

– Îmi doresc să devin și eu artistă ca tine tati. Să fac oamenii bucuroși așa cum reușești tu! Îi spun iar el mă așează pe genunchii lui și mă strânge într-o îmbrățișare caldă.

Liniștea nopții este înghițită de mai multe pocnituri puternice repetate pe care nu știu cu ce să le asociez. Mai multe voci se aud în apropierea geamului nostru și alte strigăte în depărtare pe care nu le pot desluși. Tata mă lasă jos repede și se îndreaptă vizibil agitat spre fereastră. După un minut, deschide cufărul mare de sub pervaz, aruncă departe conținutul lui, mă ridică în brațe și mă bagă înăuntru.

– Emanuella, ascultă-mă cu mare atenție. Știu că ești o fată foarte puternică și curajoasă, dar orice s-ar întâmpla, să stai aici cuminte și să nu scoți nici un sunet până nu te anunț eu că poți să ieși. Bine? Înțelegi?

– D-da tati... bine... spun îngrijorată.

– Fata mea cuminte! Te iubește tati foarte mult! spune el sărutându-mă pe frunte, apoi mă acoperă cu câteva materiale textile și lasă capacul cufărului peste mine.

Îl pot vedea cum se îndepărtează printr-o gaură mică din scândura cufărului. Ușa de la intrare se deschide brusc, lovind puternic peretele opus și disting mai multe perechi de pași intrând în încăpere. Nu știu ce se întâmplă, dar mi se strânge stomacul și inima începe să îmi bată mai repede, frica începe să își facă culcuș în ființa mea. Pot vedea picioarele mai multor oameni apropiindu-se, trântind tot ce este în jurul lor.

– Vă rog, nu îmi faceți rău, sunt un simplu croitor, nu am nimic de valoare. îi roagă tati.

– Lorenzo Lorenzo, puteai să fii mai mult decât un croitor de doi bani, ți s-a dat o șansă iar tu ai refuzat-o chiar foarte nepoliticos aș putea spune. Ce părere crezi că are Don Alberto despre asta?

– Nu am cu ce să vă ajut. Nu pot face ceea ce vrea șeful vostru de la mine. Sunt un om modest, nu vreau să am de-a face cu problemele mafiei.

– I-a spune Lorenzo, ce ai de pierdut, pentru ce îți este atât de frică?

– Nimic, n-nu am nimic de pierdut. Sunt doar un om cu principii.

– Ei bine, Don Alberto e de părere că nu vrei să îl ajuți pentru că ai ceva de pierdut în acest demers, iar noi am venit să descoperim ce te ține pe loc Lorenzo. Așa că ori ne spui și terminăm cu asta ori dăm foc la tot ce ai aici, ca să nu mai ai nimic pentru care să îți faci griji.

– Viața, a spus tati așezându-se pe cufărul în care sunt punând din nou accent pe cuvântul Viață.Viața mea o am de pierdut. Nu e suficient?

– Hahaha! Îți e frică să nu îți irosești viața lucrând pentru mafie? Ești sigur că nu vrei să te răzgândești?

– Da, sunt sigur! Îmi iubesc prea mult Viața, mai bine mor decât să o las pe mâna unora ca voi.

– Tu chiar crezi că ai avut vreodată de ales? Dar, dacă tot nu vrei să cooperezi, atunci hai să te scăpăm de frici, bine? imediat ce a terminat de rostit cuvintele, un pocnet puternic a răsunat în cameră făcându-mă să tresar, iar corpul tatălui meu a căzut la podea fără suflare. Acum nu mai ai nimic de pierdut Lorenzo! Hai să plecăm băieți!

Tati... ce se întâmplă? Ridică-te de jos și scoate-mă de aici?

Tati...! Tati ești bine? Este târziu, trebuie să dormim.

Tati?!? Oare să îl strig? Poate a uitat că sunt aici. Nu n-nu, a spus să nu spun nimic până nu îmi spune el.

Dar... Tati?! De ce nu te miști.? Te rog, fă ceva, ce fel de joc este acesta? Nu este amuzant. Cine erau acei oameni? Ce vor de la noi... de la tine?

Tati ?!? Tati... îl strig în gând.

Nu amnici o idee ce se întâmplă dar toată această situație mă sperie. Eram eu sitati, dar acum... sunt doar eu, tristă și speriată. Nu îmi place să fiu singură,nu îmi place lipsa luminii, nu îmi place că tati nu se mișcă, că nu răspunderugăciunilor mele tăcute. Toată această liniște este de nesuportat. Încep săplâng și lacrimi calde se preling pe obrajii mei, în timp ce mă scufund încetîn întuneric.