GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 6 𝕬

𝔸𝕟𝕥𝕠𝕟𝕚𝕠

Privesc în urmă să mă asigur că nu sunt urmărit în timp ce intru pe o străduță întunecată. Mă las în jos pe pavajul rece pentru a-mi examina rana. Glonțul nu a străpuns prea adânc dar este încă acolo și doare ca naiba. Faptul că a trebuit să alerg până aici nu m-a ajutat deloc iar dacă continui să alerg, voi sângera și mai mult și nu sunt atât de prost să las o hartă în urma mea. Nu am suficientă lumină să scot glonțul și idioții ăia sunt încă pe urmele mele.

Nu știu ce a fost în mintea mea să cred că îl pot doborî pe Castellano de unul singur. Proastă alegere amice! Aproape l-am avut, era chiar în fața mea cu rânjetul ăla bolnav pe față. Jur că am să i-l șterg într-o zi!

Am fost atât de orbit de progresul nostru încât nu am mai fost atent și mi-a scăpat printre degete. Marco m-a avertizat că suntem depășiți numeric și nu putem înainta, dar de încăpățânat ce sunt m-am dus singur și uite unde am ajuns. Mi-am lăsat oamenii în urmă și acum rătăcesc pe străzi întunecate cu un glonț în picior.

Grozavă treabă omule!

Îi simt cum se apropie. Trebuie să mă mișc de aici, repede. Am crezut că dacă mă ascund în zona asta a orașului nu mă vor urmări, se pare că m-am înșelat. Tata a făcut o convenție cu autoritățile acum zece ani în urmă, atâta timp cât noi nu intrăm în zonele lor, ei nu se bagă în afacerile noastre.

Cred că bătrânu îmi vrea foarte tare capu dacă a permis oamenilor lui să vină aici. Știe că dacă nu mă prinde am să mă întorc după el, îi e frică. Așa și trebuie, pentru că mă voi întoarce, Gotti deține orașul ăsta și așa va fi întotdeauna, dacă au impresia că am renunțat la el s-au înșelat.

Mă ridic de jos să verific perimetrul și văd mai multe siluete apropiindu-se din aceiași direcție din care am venit și eu. Mă îndrept spre cealaltă stradă paralelă pe care să scap de ei. La naiba, sunt încolțit! Din stânga vin oamenii lui Castellano, din dreapta vin două patrule de poliție. Rămân blocat gândindu-mă rapid la o soluție.

Va trebui să intru într-o casă să mă ascund. Uhh, știu, nu e ideal, dar trebuie să mă salvez. Încerc să deschid ușă cu ușă, dar din păcate pentru mine toate sunt încuiate bine. După incidentele din trecut localnicii au învățat să își securizeze mai bine locuințele. Sunt doar două ieșiri și ambele sunt o alegere proastă momentan... dar trebuie să aleg răul cel mai mic.

Chiar când credeam că nu mai am nici o șansă, văd cum se deschide o ușa la doua case distanță. Pare a fi o femeie care vrea să plece, dar se oprește după doi pași și se întoarce înapoi lăsând ușa larg deschisă în urma ei. Starea mea se îmbunătățește considerabil la această priveliște și mă grăbesc să intru după ea. Asta e șansa mea!

Mă strecor înăuntru cât de silențios pot și încep să-mi fac o strategie. Sunt într-un hol mic de unde pot să o văd pe femeia de afară stând în sufragerie cu spatele la mine, fiind atentă la telefonul din mâna ei. E liniște în casă, nu cred că mai este altcineva aici, iar femeia nu pare că-mi va opune prea multă rezistență, are un corp suficient de mic încât să o pot imobiliza cu ușurință, chiar și rănit fiind.

Urăsc când civilii sunt implicați în afacerile noastre, mai ales femeile și copiii, am încercat să evit situațiile astea mereu dar acum chiar nu am de ales. Sper din suflet să nu-mi opună rezistență și să nu-mi facă probleme pentru că nu vreau s-o rănesc.

Văd panoul electric lângă ușă și decid că e mai bine să opresc curentul înainte să îmi fac simțită prezența. Cobor siguranțele din panou, luminile stingându-se instantaneu și închid ușa de la intrare mai zgomotos decât mi-aș fi dorit. Îmi întorc privirea spre ea și o văd tresărind în întuneric din cauza zgomotului, scăpându-și telefonul pe jos. Perfect, o grijă în minus. Încui ușa, scot cheia să fiu sigur că nu fuge afară și mă îndrept încet spre ea.