GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 4 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒

Un miros îmbătător îmi mângâie simțurile și trezește în mine o poftă inconștientă de a gusta orice este ceea ce emană această aromă. Deschid ochii iar de această dată camera este invadată de lumina binevenită a dimineții. Îmi simt corpul ușor și odihnit în ciuda faptului că somnul mi-a fost tulburat în prima parte a nopții.

Mă ridic și deschid larg fereastra, lăsând aerul proaspăt să șteargă orice urmă de obscuritate din încăpere și din interiorul meu de asemenea. Mă îmbrac cu o rochiță albastră vaporoasă, care îmi ajunge până puțin peste genunchi, potrivită pentru căldura de afară și fac o scurtă oprire la baie pentru a mă împrospăta înainte de a coborî în bucătărie.

– Oh mio Dio! Emanuella, ești chiar tu? Lucia mi-a spus că te-ai întors dar nu mi-a venit să cred cu adevărat. Îmi spune bărbatul de la baza scărilor în timp ce mă privește coborând și știu că este tatăl lui Emilio, Augusto, nașul meu.

Este un bărbat înalt, solid cu umeri lați și brațe bine conturate. Acum știu pe cine moștenește fizic Emilio, deși toate trăsăturile feței sale sunt de la Lucia, la fel ca ochii albaștri. Fața lui Augusto este aspră, ușor întunecată, dar ochii îi sunt mari și luminoși de un căprui închis. Părul îi este tuns scurt și poartă uniforma specifică de polițist.

Colțurile gurii i se ridică pe obraji, își întinde mâinile spre mine pentru o îmbrățișare și pentru un moment, în mintea mea se derulează această imagine, în același loc, cu o versiune mai mică a mea care se aruncă în brațele unei versiuni mai tinere a lui Augusto. Lăsând entuziasmul amintirii să mă cuprindă și fără să stau pe gânduri, mă arunc în brațele lui strigând cuvântul ce răsună în mintea mea "Padrino!".

– Figlia mia! îmi spune prinzându-mă de talie și mă rotește de câteva ori în aer în timp ce brațele mele îi strâng cu putere umerii.

Emoția faptului că m-a numit fiica lui este atât de copleșitoare încât lacrimi de fericire apar în ochii mei și îl strâng în brațe cu o intensitate mai mare. El a fost a doua figură paternă după tatăl meu și în acest moment, a rămas singura.

Lucia se află în pragul ușii de la bucătărie cu palmele împreunate în dreptul inimii, privindu-ne cu lacrimi în ochi iar Emilio stă sprijinit de peretele opus al holului, cu brațele încrucișate la piept, zâmbind larg și analizându-ne. Augusto mă lasă jos și îmi ține fața între palme privindu-mă blând.

– Nașa ta m-a sunat ieri să-mi povestească despre venirea ta. Nu-mi pot crede ochilor că ești chiar aici cu noi. Fata mea frumoasă! îmi spune și îmi mângâie chipul și părul privindu-mă în ochi.

– Mă bucur enorm de mult să fiu aici cu voi, nici nu realizați cât de recunoscătoare sunt pentru că m-ați acceptat și m-ați primit în casa voastră. Mă face să nu mă mai simt complet singură pe lume. Spun plină de recunoștință printre lacrimile scăpate pe obraji.

– Am fi făcut-o oricând Emanuella, din punctul meu de vedere poți considera că nici nu ai plecat. Nici nu trebuie să îți mai bați capul cu renovarea casei vechi, casa noastră este și a ta.

– Augusto, nu mai bate fata la cap, abia a ajuns aici, nu vreau să se simtă obligată să facă nimic din ce nu vrea. Ea are visurile ei pe care vrea să le împlinească iar noi o vom ajuta să reușească. A intervenit Lucia și mă bucur că a făcut-o ea și nu trebuie să devin eu stânjenită pentru răspunsul pe care l-aș fi putut da.

– Bine atunci, nu mai insist. Eu am ajuns mai devreme acasă de la secție și aș vrea să mă odihnesc, dar înainte de asta, vino să luăm micul dejun împreună și după-amiază abia aștept să stăm de vorbă mai mult. Am înțeles că ai program cu Emilio între timp. Îmi spune ghidându-mă spre bucătărie.