GOTTI: EMANUELLA - VOL 1

Capitolul 13 𝕰

𝔼𝕞𝕒𝕟𝕦𝕖𝕝𝕝𝕒

– În sfârșit avem un moment de liniște.

Tresar și îmi ridic capul din palme pentru a-l vedea pe însuși Antonio Gotti așezat pe treaptă, lângă mine, privindu-mă. De ce? De ce acum? Cum s-a așezat aici fără să îl simt? Nu mai am energie și pentru el... Ce are de gând să facă aici? Își întoarce capul privind apusul din față cu o expresie indescifrabilă. O fi supărat? Furios? Sau doar arogant?

– Ce s-a întâmplat bella? Nu ți-ai regăsit vocea încă?

Vorbește focalizând în continuare peisajul ce tronează în fața noastră. Stă pe aceiași treaptă cu mine, picioarele îi sunt depărtate și coatele i se sprijină pe genunchi. Poziția pe care o are îi face cămașa să i se strângă vizibil în jurul mușchilor părând aproape să-i pocnească.

Și da, are dreptate. Nu mi-am regăsit vocea încă. Nu față de el. Apropierea lui mă face să îmi înghit cuvintele și să uit orice formă de exprimare. Nu am avut problema asta cu ceilalți mai devreme. Deci ce anume mă face să mă pierd în fața acestui bărbat? Să fie experiența din acea noapte? Să fie sărutul pe care mi l-a furat? Să fie frica de el... sau frica de mine? Sau frica de faptul că suntem doar noi doi? Eu o simplă fată provincială, iar el... un Gotti. Un detaliu în plus care mă face să împietresc doar la gândul puterii pe care o poate avea.

– Sau vrei să o căutăm împreună? Mă întreabă privindu-mă în ochi de această dată, folosind un ton seducător ce mă face să-mi înghit golul de aer din gât.

Îl privesc... nu! Mă holbez la el din momentul în care mi-a atras atenția asupra prezenței lui și aparent nu mă pot opri. Toate funcțiile motorii îmi sunt înghețate de simpla lui prezență iar mintea îmi e complet pierdută. Simt cum atât de multe detalii au trecut pe lângă mine azi, și cel mai important încă urmează să se întâmple. Să mă pândească... să mă consume.

Un nou cântec se aude prin difuzoare și Antonio se ridică oftând. Pare îngândurat pentru un moment dar se oprește în fața mea și pentru a treia oară în seara asta, o mână este întinsă în fața mea.

– Dansează cu mine! Îmi spune scurt și concis. Nu mă întreabă, îmi impune pur și simplu. Normal că impune Emanuella, doar e un Gotti, la ce te așteptai. Ești sigură că vrei să mă ții cu mâna întinsă?

O sprânceană i se arcuiește pe frunte, amintindu-mi că nu e omul ideal pe care aș vrea să îl supăr. Îmi adun toată voința și mă ridic în picioare. Îi ofer mâna pe care o înconjoară cu degetele lui calde nerupând contactul vizual cu ochii mei. Neclipind! Atingerea lui e atât de delicată, contrastând duritatea pe care o emană. Îmi susține mâna ajutându-mă să cobor ultimele trepte.

– Mulțumesc! Reușesc să spun mai mult din politețe.

– Oh, vă vine să credeți, signorina poate vorbi. Antonio râde mimând șocul descoperirii.

Mă trage sub felinarul din apropiere de care este prins difuzorul ce redă sunetele unduioase și mă forțează într-o piruetă aterizând cu un "Oh" la pieptul lui. Corpurile ne sunt perfect lipite. Palma îmi este încă prinsă în strânsoarea lui în timp ce cealaltă a rămas presată între piepturile noastre. Brațul lui îmi înconjoară talia ținându-mă strâns lipită de trupul lui. Fruntea îmi este lipită de obrazul lui iar ochii îmi sunt închiși, fiindu-mi teamă că suntem prea apropiați pentru a-mi ridica privirea spre el.

– Știi cum se numește cântecul ăsta bella? Mă întreabă în timp ce mă mișcă ușor pe ritmul lent.

– Nu știu.