Necunoscuta

Cu trei ani în urmă

-Giani, fratele meu!

-Mario, ce faci, frate?

Cei doi tineri musculoși își strâng mâinile și apoi se îmbrățișează. Într-o cameră luxoasă și plină de fum, în jurul unei mese plină de scrumiere și pahare, patru tineri joacă cărți. Cel mai în vârstă de la masă arată ca un bunic spilcuit. Ceilalți trei jucători îl privesc cu respect, la fel ca și Giani care tocmai a ajuns. Giani se așază la masă cu ceilalți, iar jocul continuă. Printre chiote, exclamații, înjurături și râsete, cei cinci se distrează de minune. Joacă de plăcere, pe sume simbolice. Bătrânul îi privește printre gene cu un aer mulțumit. Sunt copiii lui. Într-un fel...

-La mulți ani, tată! Să ne trăiești o sută de ani fără reparații!, zice Mario, ridicând paharul.

-La mulți ani, tată!, repetă și ceilalți trei tineri.

-Mulțumesc, copiii mei! Sunt bucuros că suntem împreună și...

Discursul bătrânului e întrerupt de o adolescentă subțirică care intră pe ușă brusc, cu un tort pe o tavă. Ușa se trântește de perete, dar ea cântă ,,mulți ani trăiască...!”, de parcă nimic altceva nu mai contează. Tinerii încep să cânte și ei, ridicând paharele. Bătrânul încearcă din greu să pară neimpresionat. Când termină, de cântat, tinerii aplaudă și fluieră, în timp ce fata îl pupă pe bătrân și îl îmbrățișează. Rămân așa îmbrățișați câteva clipe, apoi fata vine cu niște farfurii, o spatulă, niște tacâmuri, ca să taie tortul. Taie felii mari, iar tinerii se prefac că se bat pentru tort. Bătrânul își ascunde mulțumirea făcându-și de lucru că strânge paharele de pe masă. Are lacrimi în colțurile ochilor. I-a crescut bine. Chiar dacă el se va duce, o să se aibă unii pe ceilalți.

Prin fața ochilor i se derulează, ca un film, întreaga viață. Copilăria lângă bunici...prietenul lui cel mai bun, Diego....excursiile cu Diego și iubita lui, ce apoi avea să îi devină soție, Marta...relația cu Eliza, iubirea vieții lui...accidentul în care a pierdut-o pe Eliza și cei trei copii ai lor...depresia, tentativele de sinucidere...anii de dependență... întâlnirea lui cu Mario la clinica de dezintoxicare...discuțiile lor, momentul când a decis să își dea dreptul să trăiască din nou, cu scopul de a-i ajuta pe ceilalți...adopțiile...anii dificili, dar fantastici care au urmat... Totul culminând cu momentul de acum. A avut sens să aleagă viața. Altfel, ce s-ar fi ales de copiii ăștia?

Aproape din reflex, întinde mâna spre o furculiță de desert, din cele aduse adineauri, și o bate de paharul din mână. Instant, toți își iau ochii de la farfuriile cu tort și și-i îndreaptă spre el.

-Dragii mei, mulțumesc că sunteți toți aici, alături de mine. E întotdeauna o bucurie și un privilegiu să vă am lângă mine. Mă uit la fiecare dintre voi în parte și îmi crește inima. Sunt un om împlinit, am niște copii extraordinari, viața mi-a dat a doua șansă la fericire prin voi.

-Tată, noi suntem privilegiați...începe Giani să zică, dar bătrânul îi face semn să tacă.

-Te rog, lasă-mă să termin, dragul meu. Așa cum am zis, am avut a doua șansă la viață alături de voi. Nu zic că nu au fost și hopuri...(tinerii se uită unii la alții și râd), dar, cumva, am reușit să mergem înainte, împreună. Sunt recunoscător pentru fiecare moment alături de voi. Am ajuns la 70 de ani, nici nu-mi vine să cred. Știu că azi e ziua mea, dar fără voi, n-aș fi aici azi. De aceea am decis că e timpul să mă retrag de la conducerea companiei. Am întocmit hârtiile, fiecare dintre voi va primi o parte egală, doar Elena, fiind minoră, încă nu, partea ei va rămâne deocamdată la mine, urmând ca la majorat, să și-o primească, așa cum o primiți voi, azi.

Pe fețele tinerilor nu se vedea altceva decât consternare. Oricine ar fi fost încântat să ia cadou o avere, dar ei știau mai bine. Lucraseră fiecare dintre ei în companie, știau care-i treaba. Știau cât timp și câtă energie trebuia investite ca lucrurile să meargă bine. Fuseseră aruncați direct în foc, cum zicea tatăl lor, și deși le fusese foarte greu, ajunseseră să înțeleagă motivul. Tata nu avea nevoie de niște smiorcăiți cărora să le pună totul pe tavă. Îi pusese să lucreze, începând de jos, de la curățat podelele grajdurilor, la făcut curat la toalete, curățat cartofi la bucătărie. Așa începuse și el , și i se păruse corect ca fiii lui să aibă parte de același tratament, dur, dar corect. Lucrase neîncetat împreună cu Eliza, la începuturi, iar succesul nu întârziase să apară. Rețeaua lui de hanuri se întindea în jumătate de țară. Giani și Mario, cei doi copii mai mari, deja erau parte din conducerea companiei, după ce își încheiaseră facultățile. Theo studia și el managementul afacerilor, David abia intrase la medicină, iar Elena era la liceu. David era singurul frate de-adevăratelea cu Elena. Fuseseră ultimii doi copii adoptați de Tata, înainte să afle că suferă de o boală cardiacă.

De când aflase, cu mai mult de cincisprezece de ani în urmă, singurul lucru care îl preocupase pe Tata era să își poată duce misiunea la bun sfârșit. Le promisese și copiilor, dar își promisese și lui însuși, că îi va ajuta să devină adulți integri, oameni pe care te poți baza. Acum, uitându-se în jur la fețele lor, înțelegea că reușise, dar, deși erau adulți, tot le va fi greu, fiindcă fusese sprijinul lor, baza lor. Toți erau copii abandonați, și îi adoptase pe toți, pe rând, dar fiecăruia dintre ei îi rămăsese o teamă adânc înrădăcinată în suflet. Dar nu mai avea ce face, era timpul să se retragă. La ultimul control, doctorul i-a spus că ar fi bine să își pună afacerile în ordine, iar el a înțeles. Nu, nu o să le spună nimic, deși David probabil că bănuia de mai multă vreme că e ceva în neregulă cu el. Nu, va juca rolul nemuritorului, va glumi, se va face de râs, dacă trebuia. Poate n-ar fi trebuit să le spună azi, dar nu știa cât timp mai avea rămas.

-Dragii mei, nu vă mai uitați așa la mine. Doar nu ați crezut că o lucrez până ce-o să dau colțu’, nu? Am 70 de ani, ajunge! E vremea să mă retrag și să mă bucur de viață, câtă o să mai fie. Fiecare dintre voi e mai mult decât capabil să se ocupe de afacere singur, dar împreună o să fiți de neoprit. Puteți face orice visați, v-am spus asta de când v-am cunoscut. Bineînțeles, o să stau ca junghiul în coasta voastră, dacă văd că vă faceți de râs! Ne-am înțeles? Hai, gata, să ne apucăm de mâncat tort, înainte să se încălzească! Mulțumesc de tort, Elena mea dragă! Dragii mei copii, să ne bucurăm de acest moment, nu lăsați gândurile să ne strice petrecerea. O să fie bine, o să fiu aici !

-Tată, ești sigur că totul e în regulă? Întrebă David, precaut. Am fi putut primi moștenirea și prin testament, la o adică...

-David, David, David, copilul meu veșnic îngrijorat de soarta celorlalți! De asta o să fii un doctor așa de bun, că îți pasă! Doar mă știi: sunt ca un taur! N-am nimic! Doar că știi că nu îmi place să las lucrurile la întâmplare niciodată. În plus, dacă aș fi mort, nu v-aș mai putea bate la cap despre deciziile pe care le luați. Nu îmi răpiți plăcerea asta!

Cumva convinși, tinerii chicotesc și se întorc la conversații și la tort. Pândind spre ei, Tata își permite să răsufle ușurat. Oare m-or fi crezut? Probabil, că pisălog sunt!