Necunoscuta

Sincronizate

N-am găsit încă puterea să merg mai departe cu investigația legată de presupusa mea soră geamănă. Moartea bunicii lui Geo a adăugat încă un motiv la o listă și așa destul de aglomerată de motive. Poate după ce se mai adună și el din starea asta...

-Nu, nu, nu, Geo! Nu te las singur! Nu e o idee bună!

-Te rog, iubito! Sunt bine! Trebuie să merg acasă, am stat destul aici. Am o grămadă de lucru, trebuie să mă apuc să fac curat pe acolo...te rog să mă înțelegi...

Oftez resemnată. Ce-i drept, a stat și aici o vreme dar îl văd că parcă nu-și mai găsește locul. Lara s-a integrat bine, i-a plăcut casa și grădina de la noi. Simt că Geo duce o luptă interioară despre care se încăpățânează să nu spună nimic. Nu-l simt că m-ar respinge...doar simt că mintea îi e plină, preocupată de altceva...iar mie nu mi-e permis accesul...

-Cât o să stai? Te mai întorci aici?

-Hă?, se uită el mirat la mine. Dumnezeule, Elena! Merg să fac curățenie acolo. Am treburi de terminat, acum, că succesiunea-i făcută...mă gândesc să vând casa...

-Tu vorbești serios? Și ce-o să faci apoi? Te muți în chirie? Sau cumperi un apartament îngrămădit prin oraș? Pe bune, Geo? Tu, care urăști aglomerația?

-O să-mi construiesc un refugiu la Poiană. Simt că nu mai pot locui aici, în oraș...

Un refugiu la Poiană?

Și eu unde sunt în schema asta?

M-a luat măcar în considerare și pe mine, sau s-a apucat de gândit unilateral și egoist?

-Și eu unde sunt în schema asta, Geo?, îmi țâșnesc cuvintele mânioase printre buze. Te-ai gândit că și eu sunt influențată de deciziile pe care le iei?

Se uită la mine dezorientat. Deci, nu s-a gândit!

-Geo Marinescu! Te rog, gândește-te bine ce vrei să faci...

-Elena...casa aia e plină de imaginea bunicii...oriunde mă uit, oriunde mă învârt, am imagini cu ea...Mă simt bântuit și numai dacă  intru acolo...trebuie să merg, să zugrăvesc, să schimb ceva...

-Vin cu tine. Te ajut...

-Iubito...o să fie greu...e mizerie...

-Nici nu poate fi vorba! Vin și gata!

-Bine, zice el și îi apare un zâmbet în colțul gurii. Să văd cum te umpli de praf și păianjeni și-apoi mai vorbim!

-Crezi că mă tem de păianjeni?

Se uită la mine zâmbind:

-Cred c-o să aflu multe despre tine azi, Elena Cazacu. Treci în mașină!

Pfff! N-a glumit când a zis c-o să fie praf și păianjeni!

Stăm trântiți pe terasa din spatele casei. Tocmai am mâncat. Am încropit un prânz din ce-am găsit prin cămara bunicii lui. Simt că mă mănâncă fiecare centimetru al pielii, de la praf. E chiar mai rău decât atunci când am luat pe mine hainele nomadei...

-Ești curajoasă, Elena Cazacu. Și ambițioasă...Ai dovedit că nu te temi de păianjeni, zice el zâmbind. Dar...hă? Elena, ești bine?, zice el și zâmbetul i se transformă în îngrijorare. Ce-ai pățit?

Nici eu nu știu ce am. Cred că mi s-a făcut rău de la mâncare...sau naiba știe ce am...

Fac câțiva pași și apoi vomit tot ce am mâncat, sprijinindu-mă de gard. Geo se uită neajutorat la mine.