Necunoscuta

Înainte de a ajunge la cabana lui Geo

Sunt la spital. În minte învârt amintirea întâmplărilor de săptămâna trecută...

Miercuri eram la han, cu Theo. O zi obișnuită de lucru. Era în jurul amiezii când am primit un telefon de la Mario:

 -Hei, frățioare! Ce mai faci? Cum merge turneul? Ești bine? Când vii acasă?, am turuit eu emoționată.

 -Hei, surioară! Ce bine-mi pare să te aud! Sunt ok, turneul e pe sfârșite...am o pauză azi, nu vrei să ne întâlnim, să stăm puțin împreună? Pot să trimit mașina mea după tine, dacă vrei! Ne putem întâlni la munte, am o cabană rezervată acolo pe toată săptămâna! Vrei să vii, cea mai bună soră din lume? Mi-e dor de tine!

Cum aș fi putut refuza? În plus, și mie îmi era dor de el.

I-am spus lui Theo cum stă treaba, iar el a încuviințat, mormăind totuși ceva pentru sine. Mie nu îmi păsa. Am fugit acasă, m-am spălat, mi-am împachetat niște haine drăguțe, apoi m-am urcat în mașina care m-a dus la o cabană în creierul munților, într-un decor de vis.

Mario mă aștepta în parcare, și, la fel cum făceam când eram mică, am alergat și i-am sărit în brațe, iar el m-a prins și m-a învârtit. Apoi am povestit despre o mie și una de lucruri, am cinat pe terasă, apoi am stat în ciubăr până pe la vreo trei dimineața, când m-a copleșit somnul. Am mers la culcare și m-am trezit târziu, ca să descopăr, spre dezamăgirea mea, că Mario plecase. Îmi lăsase un bilet în care spunea că a intervenit ceva urgent și a trebuit să plece, dar că va trimite o mașină după mine cât de curând, iar, între timp, să stau și să mă relaxez, să mă bucur de natură.

Dezamăgită, bineînțeles, am acceptat situația. Nici nu aveam semnal la telefon, nu puteam suna pe nimeni. Eram prinsă acolo, în așteptarea unui vehicul cu care să mă întorc acasă.

Atunci a apărut Max. Nu-l mai văzusem de multă vreme. A fost surprins când m-a găsit acolo, dar eu m-am bucurat că nu mai eram singură. L-am rugat să mă ducă acasă, dar mi-a explicat politicos că a fost adus la cabană de un prieten, că nu e cu mașina, că de fapt el venise să stea acolo, în mijlocul naturii, ca să se de-streseze...A fost extrem de amabil și mi-a propus, că dacă tot s-a întâmplat să ne nimerim acolo împreună, să facem împreună o parte din activitățile pe care le face el de obicei singur, când vine acolo...

Bazându-mă pe faptul că îl cunoștea pe Mario, dar și pe o inconștiență, pe care acum mi-o asum, am acceptat. Neavând haine de drumeție, nici încălțări, mi-a împrumutat el ceva, care, incredibil, mi s-au potrivit la fix. Zicea că sunt ale iubitei lui, pe care le uitase odată acolo, mai demult. Eu, naivă și credulă, am mers cu valul, așa cum a venit.

Am luat-o la pas pe o potecă, timp în care am povestit vrute și nevrute. Am ajuns chiar să îl simpatizez. După vreo două ore de mers, am ajuns la o cascadă spectaculoasă, unde am făcu poze. Apoi, mi-a propus să mergem într-un punct de belvedere de unde vom ajunge la cabană în fix o oră, a zis el. Am fost de acord și am pornit. Am urcat continuu vreo două ore, dar am ajuns, și într-adevăr era o priveliște absolut spectaculoasă acolo. Avea la el și un binoclu, ne-am petrecut timpul privind prin binoclu diferite creste, diferite cabane, păsări și animale sălbatice. Pe crestă, acolo, aveam și semnal și m-am uitat dezamăgită la mesajul ce îmi intrase odată cu semnalul, de la Mario: ,,Scuze, surioară, dar azi nu pot trimite mașina. Va veni la tine doar mâine. Promit să mă revanșez. Te iubesc!”.

Frustrarea mea nu a rămas neobservată de Max. I-am împărtășit vestea, iar el a încercat să mă consoleze, spunându-mi că măcar am petrecut timp de calitate, în natură. Apoi mi-a propus să rămânem să vedem de sus apusul, apoi vom coborî ușor la cabană până ce se va întuneca. Resemnată, am acceptat. Oricum nu aveam idee cum să ajung singură la cabană.