Necunoscuta

Fuga

Ascult uluită povestea lui Giani, care mă pune la curent cu cele întâmplate în ultimele zile.

Mario e de negăsit. Au încercat pe toate căile să dea de urma lui. Nimic.

Și având în vedere ceea ce am auzit și am trăit, nici nu mă mir.

Mă simt cumva vinovată că sunt aici, iar el dispărut.

 -Să nu te prind că te simți vinovată, zice Giani. Nu e vina ta, nu e vina nimănui. Era clar că dacă și-a făcut de lucru cu dubioșii ăia, la un moment dat vor fi și urmări. N-ar fi trebuit să se bage în breasla asta...

-Tu chiar vorbești serios?, îmi sare mie țandăra și mă holbez la ei cu neîncredere. Cum poți să spui asta?

-Bine, știu că e fratele tău preferat și că mereu l-ai idolatrizat, dar, ascultă la mine, nu avea nevoie de așa ceva...

-Ceee?, continui eu pe ton ridicat. Bineînțeles că l-am idolatrizat. A fost singurul care a avut curaj să iasă din tipare. Și-a urmat chemarea. Are talent, iar succesul pe care îl are o dovedește. Nu s-ar fi întâmplat asta dacă ar fi fost sprijinit și valorizat aici, acasă. N-ar fi plecat. Atât ar fi avut nevoie, să simtă puțină apreciere, să simtă că e și el valoros, ca voi!

-Ba nu, zise Giani și mă fulgeră cu privirea. Mario a fost mereu cu capul în nori. Primul copil al Tatei, cel mai special. Tata i-a acordat mereu șanse, l-a iertat după toate greșelile făcute. Îl învârtea pe Tata cum voia, ca și tine, dealtfel. Noi n-am avut privilegiul ăsta, deși am muncit din greu pentru toate și am făcut totul ca la carte.

Mi se pare că îmi cade cerul în cap. Ăsta e fratele meu?

-Oricum, oftează Giani, acum e prea târziu. Să sperăm că o să-l găsim teafăr. Asta e tot ce contează. Am pus în mișcare o armată de oameni... Am pus și o recompensă mare pentru cel care o să-l găsească...Am pus la bătaie toate relațiile mele, ca să nu ajungă povestea la presă...Să te refaci și tu, surioară, ca să știu că ești bine...În cele din urmă, suntem o familie, asta e important...

Pufnesc nervoasă, dar mă abțin să comentez. Doctorița se întoarce, iar ei pleacă.

Îmi promite că dacă rezultatele investigațiilor sunt bune, pot pleca acasă...

Acasă? Un cuvânt bizar...

Am rămas marcată de spusele lui Giani...

Și, în fine...

Am ajuns acasă. Dar nu îmi găsesc locul...

La insistențele mele, doctorița și-a dat acordul că sunt aptă să conduc vehicule...

Pândesc spre garaj, unde mă așteaptă cuminte motocicleta...

Trebuie să fac ceva, să-mi mai eliberez din energie...

Deocamdată, mă arunc în bucătărie. Pun să fac o ciorbă, un pilaf, niște șnițele...

Cât timp fierbe ciorba, arunc la cuptor niște tăvi cu chec și brioșe...

-Dumnezeule, surioară, ce mirosuri ai făcut pe aici!, zice David, care tocmai s-a întors de la cursuri. Mor de foame!, declară el, apoi fuge să se schimbe, înainte să se arunce ca un lup asupra mâncării...

-Și cum te simți?, încearcă el să mă descoasă, ca un medic în devenire ce e, în timp ce se delectează cu brioșele calde, proaspăt scoase din cuptor.

-Ehei, dacă vrei diagnostice și de astea, hârtiile sunt la mine în cameră, pe masă. Sunt bine. De-abia aștept să ies undeva cu motorul...