Necunoscuta

O noapte

-Trebuia să fi zis, repetă Giani. N-aș mai fi umblat să te caut ca un nebun pe coclauri...N-aș mai fi folosit n-șpe resurse să te localizez... Nu am știut că te simți atât de rău acasă...

-Nu-i vorba că mă simt rău acasă, zic eu în timp ce lacrimi îmi curg pe obraji. Tu ești mai mereu nervos...pari mai îngrijorat de renumele familiei, decât de ce se întâmplă cu Mario...

-Uite, Elena, zice el grav. Nu aș fi vrut să avem discuția asta aici, de față cu omul ăsta...Apropo,  Geo, vreau să îmi cer scuze pentru ieșirea mea de la secția de poliție. Am reacționat ca un prost, fără să știu cât de mult îți datorez, de fapt! O să-ți fiu mereu îndatorat pentru ce ai făcut pentru mine, pentru noi..., mai zice el și-i întinde mâna lui Geo, care i-o strânge bărbătește. Dar dacă deja el e implicat, vrând-nevrând în povestea asta, continuă el, o să îți spun aici și acum ce am de zis: da, surioară, sunt mai dur și mai rece, fiindcă de la moartea lui Tata mi-au rămas în cârcă toate responsabilitățile familiei! Am crezut că Mario o să înțeleagă valoarea moștenirii și o să fie alături de mine, dar nu! A luat-o pe calea muzicii, a alcoolului, s-a rupt de noi! Theo se străduiește, dar n-are talentul și viziunea lui Mario. David e cu medicina, mereu a fost cu nasul prin cărți, era clar de la început că va merge pe drumul ăsta. Iar tu, surioară, ai fost mereu copilașul mic și adorabil, care a ținut familia lipită laolaltă! Întotdeauna ai știut ce și cum să faci ca să fie armonie în familie! Da, sunt rece fiindcă sunt doar un om și eu, toți v-ați bazat pe mine întotdeauna, nimeni, niciodată nu m-a întrebat dacă mai pot sau dacă sunt bine!, zice el și vocea i se frânge. Când ai dispărut mi s-a prăbușit cerul în cap, am crezut că n-o să te revăd niciodată! Iar acum, la fel cu Mario! Tu nu ai văzut cât m-am luptat mereu pentru familie, ca să fim împreună, să ducem mai departe viziunea și valorile lui Tata? La vârsta pe care o am, aș fi vrut și eu o familie a mea, dar nu, am tras mereu la a noastră! Și să văd că toată munca mea, tot ceea ce am construit, se prăbușește ca un castel de cărți, e pur și simplu insuportabil, mai zice el și-și trece nervos mâinile peste cap. Dar se pare că EU am fost într-o lume a iluziilor, EU am fost un idealist când am crezut în familia noastră. Te las, surioară, să te gândești la cum vrei să îți organizezi de acum încolo viața. Nu mi-am dorit niciodată decât să fii fericită. Dacă vrei, poți să te muți de acasă unde vrei tu. Trebuie să plec, zice el, cu capul plecat. Mulțumesc încă odată, Geo, pentru tot! Ciao, surioară!, adaugă el și pornește în viteză, insensibil la hohotele mele de plâns, care răsună în toată valea.

Geo mă ia în brațe și mă așază pe scara cabanei. Așteaptă cu răbdare să mă calmez, apoi îmi spune:

-Cred că sunt dator cu răspunsul la o întrebare...

Suspin și apoi îmi suflu nasul, în timp ce Geo începe:

-Sunt și eu orfan, ca și tine...da, zice el, dând din cap, te-am căutat pe internet săptămâna asta...Părinții mei au murit amândoi într-un accident când eu eram mic...m-a crescut bunica din partea tatei...locuiesc și acum cu ea...Am un unchi, fratele lui tata, care mi-a furat o parte din moștenire...și care e un nemernic, nu știu de ce povestesc despre el...și, da, am avut o iubită...o chema Iris...Am fost îndrăgostit nebunește de ea, iar ea a știut asta...a făcut ce a  vrut din mine, apoi a plecat, m-a lăsat când a descoperit pe altcineva mai bănos...În weekendul ăsta se mărită...de aceea sunt aici singur...voiam să mă îmbăt două zile și două nopți, apoi duminică să mă trezesc și să mă întorc la viața mea, așa cum e...De asta m-ai găsit așa praf...

Îl strâng în brațe și apoi simt că încep să tremur. Medicamentele! Am uitat de medicamente!

Geo sare și-mi aduce pastilele. Le iau, apoi simt cum mă moleșesc. Geo mă ajută să mă pun în pat, apoi adorm...