Necunoscuta

Ziua ce a urmat

Sunt mahmur de la nesomn. Pârâul începe să se retragă, dar e încă tulbure și umflat. Îi dau de mâncare Larei, apoi îmi trag cizmele de pescuit și ies să inspectez zona.

Nu-i atât de rău ca aseară, dar nici bine nu-i. Mă pornesc să văd cum aș putea pleca de aici cu fata asta, în caz că starea i se înrăutățește. Pășesc greoi prin mâlul gros, ocolesc trunchiurile și crengile aduse de apă. Pas cu pas, îmi fac loc prin haos. Ajung la un cot al apei, unde e inundată toată porțiunea. Pășesc cu grijă, zăresc o parte a potecii. Nu prezintă nicio siguranță. Mă uit în jur și îmi pun sănătatea mintală sub semnul întrebării: ce om normal ar merge pe aici? Dar gândul îmi răspunde: fost-am oare vreodată normal? Zâmbesc la absurditatea ideii și îmi continui drumul, pas cu pas, prin apa tulbure. În aval, după vreo câteva sute de metri, e mai bine. Poteca nu e afectată, așa că urc pe ea și mersul e mult mai ușor. Ajung la mașină și răsuflu ușurat: totul e în ordine, e așa cum am lăsat-o. Ca să fiu sigur, totuși, o pornesc, o las să meargă pentru câteva minute. Apoi o opresc, o încui și pornesc înapoi spre cabană. Găsesc drumul mai ușor la întoarcere, iar pe porțiunea inundată reușesc un traseu mai accesibil. Oftez satisfăcut când zăresc cabana și pe Lara, stând în fața ei. Mi-e foame, sunt transpirat și obosit. Să văd dacă fata asta s-a trezit...

-Hă?, articulez șocat, ajungând în cabană. Bianca? Unde ești? Unde e Bianca, Lara ?, o întreb pe fata mea, care își pleacă capul, ca de obicei când simte că a făcut o boacănă.

E extraordinară din toate punctele de vedere Lara, dar partea ei de  inteligență i-a fost dată fraților ei...

-Bianca! Hei! Bianca!, strig eu panicat și simțind că îmi fuge pământul de sub picioare în același timp.

Pe unde dracu o umbla fata asta?

Pe măsură ce mă învârt ca un nebun în jurul cabanei, mi-e tot mai clar că a fugit. Panica lasă loc furiei și încep să înjur ca un birjar, în timp ce lărgesc aria cercetărilor. Unde dracu ar fi putut să meargă? Aseară de-abia se putea ține pe picioare!

Deslușesc o dâră de iarbă scuturată de apă, pe traseul spre stânca pe care m-am cățărat vineri, urmez poteca, pășesc printre tufele și sălciile pline de apă, înjur zdravăn la fiecare creangă care mă udă. Băga-mi-aș! Când o prind pe fata asta, o omor cu mâna mea! Unde dracu i-or fi mințile? Înțeleg că nu-și mai amintește nimic din trecut, dar să fugă e inconștiență curată!

Mă duc și mă tot duc, până ce ajung la o fundătură. E plin de iarbă înaltă de doi metri sau mai mult, tufe, brusturi supradimensionați, ca în era dinozaurilor. Niciun fir nu trădează că ar fi trecut cineva sau ceva dincolo de ei. Mă învârt în jur, frustrat. Nu mai ai unde înainta de aici încolo, deci...

O pietricică care se rostogolește de pe versantul abrupt îmi atrage privirea în sus și , pentru o clipă, rămân fără aer...

Bianca e suită pe versant!

Femeia asta nu-i normală!

Cum dracu a ajuns acolo? Ce caută acolo? Vrea neapărat să moară și să mă bage la pușcărie?

Pufnesc mânios și urc spre ea, atent să nu fac niciun zgomot. E clar că nu a vrut ca să fie descoperită. Vrea să se sinucidă? Ce dracu o fi în capul ei?

La naiba, m-a văzut!

-Nu veni mai aproape!, zbiară ea către mine.

-Bianca, zic eu, încercând să îmi stăpânesc furia. Nu mai urca! E foarte periculos! O să cazi!

-Nu mă interesează! Mi-am amintit cine sunt! Trebuie să ajung mai sus, să prind semnal! Apropo, ți-am luat telefonul, dar imediat ce sun la fratele meu, ți-l dau înapoi! Fratele meu e în pericol,  poate noi toți suntem în pericol!

-Bianca, sau oricine ai fi, ascultă-mă, oprește-te! Oprește-te, pentru numele lui Dumnezeu!, urlu eu, văzând-o cum se clatină. Tu nu ești normală! Ieri seară de-abia te țineai pe picioare și acum te crezi alpinistă! Fii serioasă! Orice probleme ai avea te pot ajuta! Dar oprește-te înainte să fie prea târziu!

Printre urlături, mă apropii pas cu pas de ea. Nu e de glumă cu versantul, dacă se clatină o să cadă și eu nu o s-o pot prinde...

-De  ce să mă opresc?, zice ea sfidătoare. Habar nu ai cine sunt, ce probleme am, prin ce am trecut! De când am ajuns aici, doar încerci să scapi de mine!

-Ești nebună de-a binelea!, urlu eu înfuriat. Cum adică? De când m-am trezit cu tine la ușă, n-am făcut altceva decât să am grijă de tine! Te-am hrănit, te-am spălat, te-am cărat în brațe, te-am păzit noaptea, să aud că mai respiri, nebuno! Așa zici tu că vreau să scap de tine? Inconștiento, nu te mai mișca!, zbier eu ca un apucat, când o observ că se clatină.

Nu trec mai mult de câteva secunde, timp în care acționez instinctiv, observându-i corpul care se desprinde de versant , ca într-un film cu încetinitorul. Nu știu cum, găsesc o poziție în care îmi proptesc bine picioarele, în timp ce mă întind spre trupul care se rostogolește de câteva ori, izbindu-se de pietre, înainte să îl prind. Gâfâi ca o locomotivă, în timp ce o car spre baza versantului.

 Are puls, dar nu e conștientă. Nu are nimic rupt. Cotrobăi prin haine și găsesc telefonul, sun la numărul de urgență, explic locația și starea pacientei. Apoi o ridic și trec cu ea în brațe ca un tanc, pe cărare, printre tufișuri și copaci, având grijă să nu îi ating capul de nimic, atent la fiecare respirație a ei.

 Lara mă așteaptă la cabană, îi dau comanda să stea, pornesc spre drumul forestier, singura cale de acces  pe unde ar putea ajunge ambulanța, trec prin vadul pârâului inundat, pe traseul pe care îl cercetasem adineauri. Sunt murdar, epuizat, nu știu conștient CUM, dar ajung la drum. Se aude motorul ambulanței, oamenii vin și se uită la mine perplecși când le spun toată povestea, e clar că pare ceva imaginat, o minciună prost ticluită. Când le explic a doua oară, unul dintre ei dă din cap a neîncredere, însă confirmarea spuselor mele vine din cel mai neașteptat loc:

-Da, e adevărat! A avut grijă de mine de când am ajuns la el la cabană! Mulțumesc, Geo!, șoptește ea cu ultimele puteri. Să știi că eu sunt...ca...ele...suspină ea ultimele cuvinte, în timp ce capul îi cade moale într-o parte, iar eu mă prăbușesc învins pe marginea drumului. Peste câteva minute, ambulanța pleacă, iar eu rămân amețit, murdar, epuizat, transpirat, privind neputincios în urma ei.

 După ceva vreme, mă târăsc înapoi la cabană, unde zac neputincios pentru un timp. Apoi mă spăl, mă îmbrac, mănânc, mă apuc să fac curat și să împachetez. Adun și zdrențele de haine care fuseseră pe ea, cine știe, poate că o să fie necesare la ceva, apoi încui cabana și ascund cheia. Cu bagajul în spate și cu Lara în brațe traversez porțiunile critice ale pârâului, ajung la poteca bună, apoi la mașină, pornesc, plec.

 Pe drum mai fac scurte opriri pentru Lara, într-un final ajung acasă, bunica are chef de harță, fiindcă am plecat din scurt, dar nu are cu cine se certa, fiindcă eu îmi iau bagajul și mă închid în cameră. Desfac lucrurile, arunc în mașina de spălat hainele murdare, hainele străinei le pun într-un sac de gunoi, mă bag în duș. Cât timp apa curge peste mine, rememorez tot weekendul, încercând să mă conving că e aievea, apoi mă prăbușesc în pat și cad într-un somn adânc, în care imaginea necunoscutei mă bântuie.