Necunoscuta

Regrete târzii

Stând în fotoliul lui preferat, Samir învârtea între degete hârtiile cu concluziile testelor ADN și celelalte acte doveditoare furnizate de detectiv. Prea puțin îi păsa de lumea înconjurătoare. Mintea îi stătea fixată la lucruri vechi de decenii. Încerca să pună cap la cap ce făcuse atunci, ce și cum se întâmplase, dar amintirile erau cu mult prea vagi. Păstrase în minte doar frumusețea Estellei, ca pe o icoană.

Se simțea vinovat și neputincios în același timp. Regretele nu mai puteau schimba nimic. Copilele lui se născuseră și crescuseră departe de el, nu-l recunoșteau, nu-l puteau ierta. Nici măcar nu se cunoșteau între ele! Poate nici nu știau una de alta! Destinul le împinsese pe trasee diferite, le dăduse familii diferite, vieți diferite!

Privi pierdut spre fotografiile lor: una - imaginea mamei ei, cealaltă - imaginea mamei lui! Un junghi îi străbătu inima.

Pentru un om de genul lui, care se ocupase toată viața cu de toate și care nu avusese scrupule, era ciudat de observat cum apropierea de moarte îl schimbase. Dar adevărul era că își dorise toată viața să aibă măcar o fată, iar acum vestea că de fapt avea două îl dăduse peste cap.

Ce ar fi putut face? Cum ar fi putut răscumpăra nedreptățile făcute fetelor lui și mamei lor? Se îndesă în  fotoliu, apoi se îndoi și-și sprijini bărbia gânditor pe mână. Când aflase cine era Elena, fu șocat. Ea nu avea nevoie de banii lui, iar din cele spuse de detectiv, îl ura de moarte. Și nu o învinovățea. Ajunsese să se urască și el. Iar cealaltă, ca parte din Organizație, era absolut intangibilă. Își prinse capul între mâini și oftă din greu. Păcatele îl ajungeau din urmă...

Își datora viața Estellei, femeia din care nu mai rămăsese nicio urmă. Aflase că fusese dusă la crematoriu, dar mai încolo se pierduseră orice informații despre ea. Aflase și despre Demetra și schimbul de copii de la maternitate. Și-și amintea despre uciderea ei din ordinul lui, nu al lui Max. Plecă ochii zăpăcit. I-ar mai trebui câteva vieți ca să poată răscumpăra ceea ce distrusese deja...

Zgomote brutale îl făcură să tresară speriat. Nu prevăzuse asta, nu și-ar fi putut închipui...privi buimac în jur, la casa lui, la obiectele din jur...Țipătul soției îi împietri inima. Mascații îl prinseră și-l încătușară. Casa era invadată de străini care-i răscoleau frenetic printre lucruri... Auzi strigătul soției care-l chema, apoi hohotele ei de plâns. Se simțea ca într-un film în care lucrurile se mișcă în reluare.

Fu aruncat într-o dubă între indivizi mascați și înarmați. Privi în jurul lui , apoi zări prin parbrizul mașinii, fără să știe că pentru ultima oară, casa, aleea, copacii, tot ceea ce însemnase locuința și refugiul lui. Mintea îi zbură spre fiul lui. El nu era acolo, nu fusese reținut. Respiră ușurat. Îi spusese ce să facă dacă el ar fi fost prins. Îi asigurase un viitor strălucit, conturi grase în străinătate. Se va descurca. Iar soția lui se va descurca, de asemenea. Avocații o să-l scoată din închisoare cât ai zice pește. Și, într-un final,  vor merge pe insulă. Vor trăi acolo. Fiul va veni în vizită. Va avea nepoți. Iar de va avea vreo nepoată îi va da numele Estellei. Îi datora măcar atât femeii care-i dăruise nu una, ci două fete.

Arestul însă nu-i prii, iar eliberarea condiționată nu veni așa cum se așteptase. Toți banii pe care-i adunase, după care alergase și pentru care sacrificase totul nu-l mai puteau ajuta. Închis în camera aceea, deși primea cele mai bune tratamente și alimente, starea i se deterioră rapid. Obținu o eliberare condiționată abia când era cu un picior în groapă. Apucă să se bucure totuși de îndeplinirea visului său: nu muri la închisoare, ci pe insula lui, unde ajunsese ilegal, printr-o rețea complicată de contrabandiști. Ultima lui imagine a lumii fu aceea a unui apus sângeriu peste marea liniștită. Apoi lumea se închise pentru el pentru totdeauna, împreună cu regretele lui prea târzii, care-l însoțiră în eternitate.