Necunoscuta

Captivul

Mario stătea în semi-întunericul colibei de câteva zile și nopți. Pierduse șirul lor deja. Lângă el, grămada de sticle de apă aproape se terminase, în vreme ce în colțul celălalt, găleata pe care o folosise ca toaletă, deși golită zilnic de cei care-l păzeau, emana un miros respingător.

Îi dăduseră zilnic să mănânce câte două conserve și-i aruncau din găleată, dar în rest, nimeni nu-i vorbea. Intrau înarmați, îi aruncau pe jos conservele, luau găleata, o goleau, apoi o aruncau înapoi. Atât.

Totuși, zilele nu trecuseră fără folos. În acea colibă, în solitudine, Mario avu răgaz să-și analizeze viața, alegerile. Descoperi că nu așa își imaginase că va fi viața lui ca vedetă și că, până la urmă, nu asta-și dorea cu adevărat de la viață.

Regretele îl măcinau profund. Nu își va ierta niciodată comportamentul nesăbuit. O pusese pe Elena la îndemâna unui interlop, iar acum era prins aici, fără să poată evada, fără să știe ce s-a întâmplat cu ea. Regreta și felul cum se comportase cu Tata și cu frații, în special cu Giani. Deși înainte n-ar fi recunoscut-o, îl invidia pe Giani fiindcă dusese munca și greutățile în cârcă atâta timp, fără să se plângă, cu o demnitate extraordinară.

-Am fost un nemernic!, zise el cu voce tare, fără să-i pese că ar fi putut fi auzit.

Avu timp să rememoreze fiecare moment al vieții. Le vizită pe rând, le analiză. Fiecare alegere care-l adusese aici. Își promise că dacă va scăpa cu viață de aici, își va pune toată energia și puterea în slujba familiei, a idealurilor pe care Tata încercase să le insufle tuturor.

-Numai de-ar putea să mă ierte!, șopti el.

O explozie răsună undeva în pădure și îl smulse din șirul gândurilor. Paznicii săriră în picioare, alertați. Câinele lătra ca un apucat.

-Stai de pază!, zise unul celuilalt. Merg să văd ce e!

Omul aprobă din cap, apoi își strânse arma aproape.  Câinele lătra tot mai agitat. În cele din urmă, se smulse din lanțul în care era prins și-o luă la goană spre marginea pădurii, ca glonțul.

Omul fugi după câine. În câteva minute, coliba era înconjurată doar de sunetele pădurii.

Un pocnet brusc îl făcu pe Mario să înghețe. Ușa colibei se deschise, iar un străin subțire, mascat, îmbrăcat într-o uniformă militară își duse mâna la gură, făcând semnul universal de tăcere, apoi gesticulă, ca Mario să-l urmeze.

Fără niciun sunet, Mario se conformă.

Alergau prin pădure, săreau peste bușteni, printre copaci. Mario simțea că nu-și mai poate continua drumul, de oboseală. Dar străinul îl prinsese de braț și-l ținea strâns, ca într-un clește. Micșorară ritmul, dar  continuară alergarea minute bune. Apoi începură să urce. În cele din urmă, cu Mario gâfâind și pufnind ca o locomotivă, ajunseră la un luminiș, în vârful dealului. Traversară în grabă luminișul, spre versantul opus al dealului, unde îi aștepta o mașină de teren cu portierele deschise. Trântiră portierele, apoi mașina porni la vale fără motor, doar în virtutea inerției.

După ce-și recăpătă suflul, Mario privi în jur. Era în mașină cu trei oameni mascați, echipați identic cu cel care-l scosese din colibă. Tăcu, încercând să înțeleagă dacă noua lui răpire de acolo fusese un lucru bun sau nu, în vreme ce mașina cobora vijelios la vale, sărind peste denivelări, proiectând pietre de sub roți. Trecură de o barieră, apoi intrară pe un drum oarecum mai drept, unde șoferul porni motorul. Mai merseră o vreme, apoi ajunseră la un tunel. Câteva minute bune trecură, apoi ieșirea la lumină îl făcu pe Mario să strângă din ochi. Mașina opri. Străinul îl prinse iar de braț și-l trase după el spre o camionetă:

-Urcă!, îi porunci, iar Mario se supuse, uluit. Era vocea unei femei!

- Schimbă-te în uniformă, apoi pune-ți cagula pe față! Repede!

Mario se conformă. În câteva clipe, hainele de pe el fură aruncate într-o pungă de gunoi, iar el, mascat și echipat, era de nerecunoscut.

-Trage-ți pe tine și vesta, mai zise ea.

Mario se supuse. Vestă antiglonț?

Ajunseră la o bază militară, unde, după o scurtă inspecție, fură lăsați să intre. Femeia parcă mașina și-i spuse scurt:

-Urmează-mă!, apoi porni la pas alergător spre clădirea aflată la distanță.

Mario o urmă, pufăind epuizat. Femeia asta parcă era un perpetuum mobile!

Înainte să intre în clădire, își trase masca jos. Mario înghiți în gol. Era frumoasă!

O cicatrice lungă, de la colțul exterior al ochiului, până pe gât, îi decora o parte a feței. Avea părul șaten, tuns militărește, ochii verzi. Părea un copil. Soldatul care păzea intrarea o salută cu respect.

Lui Mario i se păru cumva cunoscută, dar nu avea idee de unde. Parcă îi amintea de cineva...Dar puse gândurile în așteptare. Fu invitat într-un birou, unde își luă jos masca. I se permise să meargă într-o cameră și apoi făcu cel mai satisfăcător duș din viața lui. Se simți renăscut, acolo, în dușul unității militare. Primi recunoscător hainele curate și mâncarea. Apoi fu urcat într-o mașină civilă și dus acasă, unde văzu uluit hoarda de ziariști de la poartă. Fără să se mai gândească, își trase pe cap tricoul, ca să nu fie recunoscut. Femeia îl lăsă în față la poarta din spate, și-i mai adresă doar două cuvinte:

-Cu bine!, apoi demară și se făcu nevăzută.

Mario tastă codul, apoi intră pe aleea mărginită de copaci și tufișuri. I se părea ireal că e acolo, acasă. I se părea că a vizionat un film, nu că a trăit așa ceva. Își scutură capul de câteva ori, a neîncredere, apoi păși spre casă.

Tanti Nela, fosta dădacă a Elenei, îl văzu când intrase, țipă scurt, apoi izbucni în plâns:

-Copilul meu! De unde ai apărut? Am crezut că ai pățit ceva! Ești bine? M-am rugat pentru tine!, zise ea repede, înainte să-l cuprindă într-o îmbrățișare tremurândă.

-Tanti Nela!, zise el pe un ton duios. Sunt bine. Unde e toată lumea?

-Vai de mine, apoi, dragul meu, e o poveste lungă... Elena a fost răpită săptămâna trecută...apoi...

Șocat și neputând să-și creadă urechilor, Mario ascultă povestea bătrânei. Fiecare parte a poveștii îl durea profund. Se simțea mai vinovat decât se simțise vreodată, când află că Giani a fost înștiințat că Elena era iar in pericol și că plecase în urma lui Geo, în ajutorul ei. În mintea lui, nu era urmă de îndoială că, într-un anume fel, salvarea lui și noua tentativă de răpire a Elenei erau cumva conectate. Își prinse capul între mâini și lacrimile începură să-i curgă pe față. Și plânse cum nu mai plânsese din copilărie.