Necunoscuta

Bianca

 

Nu țin minte cum am ajuns iar în pat. Probabil că m-a adus tot el...o, da! Mi s-a rupt filmul iar...

Cine e el? Ce mi s-o fi întâmplat?

Unde oi fi? Cum oi fi ajuns aici?

Ce ciudat că nu îmi amintesc nimic. Mă doare corpul, capul și antebrațele de nu mai pot...dar parcă pot respira mai ușor...dacă ar fi David aici, el ar ști ce e de făcut, ce tratament să-mi dea...

David? Cine e David?

De unde mi-o fi venit numele ăsta?

Am ieșit, da, am ieșit să îmi fac treaba și...

Oare mi-o fi făcut ceva rău?

Mă izbește logica elementară că nu ar putea să îmi facă nimic mai rău, decât poate să mă omoare...ceea ce, având în vedere durerea arzătoare din toate părțile corpului, ar putea fi un act de milostivire...

Mi-a lăsat niște apă pe pat, într-o sticlă...

Icnind și oftând și văicărindu-mă, mă ridic în șezut. Desfac capacul sticlei și icnesc când dau să o ridic...dar o fac, totuși. Beau apa, nu mi se mai pare că înghit o sabie, dar tot se simte inconfortabil când beau. Dar măcar mă hidratez...

Simt că mi-e foame. Oare o fi ceva de mâncare pe aici? Unde o fi omul ăsta? Oare l-aș putea face să înțeleagă că mi-e foame?

Zăresc un rucsac plin de conserve. Aș putea, oare, să merg până acolo, să iau una? Aș putea oare să o desfac?

Dar dacă omul se supără că îi umblu prin lucruri?

Oare să încerc să mă ridic?

Hei, m-am ridicat! Pot păși singură! Să merg până la ușă!

Deschid ușa și mă inundă o lumină orbitoare și un val insuportabil de căldură. Mă sprijin de tocul ușii ca să nu cad și îmi ridic brațul, să-mi protejez ochii...

Îl văd venind, dar cred că am vedenii...Omul e gol-pușcă.

Îl aud înjurând, dar n-am putere să mă întorc înapoi în casă...Trebuie să mănânc ceva, altfel leșin iar...

Se apropie de mine împreună cu dulăul. Și-a tras la repezeală pe el o pereche de chiloți.

Descopăr că pot șopti:

-Te rog, poți să-mi dai ceva de mâncare?

Se uită la mine cu o sprânceană ușor mai ridicată decât cealaltă:

-Ok. Îți dau de mâncare cu condiția să îmi spui tot ce își amintești despre tine.

Dau din cap aprobator.

Scoate dintr-un dulap o farfurie de inox, pe care răstoarnă o conservă de carne. O taie bucățele mărunte, apoi scoate niște felii de pâine și un tub de plastic cu muștar. Numai mirosind, îmi dau seama că-s lihnită.

Desface și o conservă pentru dulău și i-o pune într-un bol.

-Acum să mâncăm. Eram lihniți și noi, să știi. Azi-dimineață a trebuit să pescuiesc, ca să avem ce mânca. N-am vrut să te deranjăm, arătai de parcă aveai mare nevoie de odihnă! Și începe să râdă.

-Scuze! Încerc să articulez, șoptind.

-Nicio problemă, până la urmă am prins doi pești, i-am pregătit la grătar. Hei, ești bine?

Mă uit în gol. Cuvintele ,,am prins doi pești” mi-au declanșat o amintire, cred. Trei băieți înalți, cu undițele în mână. Toți trei au pungi în mâini, iar cel mai înalt dintre ei, zice ,,eu am prins doi pești”. Suntem pe malul unei ape, mai mare decât pârâul ăsta de aici. Lângă mine e un băiat brunet, cu păr cârlionțat, cu ochii albaștri, care citește o carte. Suntem pe o terasă...

-Hei, hei! Insistă străinul. Ești bine? Ai pățit ceva?

-Scuze, șoptesc eu iar. Cred că îmi amintesc ceva...și-i povestesc despre cei trei băieți.

-Altceva nu îți mai amintești? Ca, de exemplu, cine ești? Cum ai ajuns aici?

-Nu, șoptesc și simt că ochii mi se umplu de lacrimi.

-Hei, nu te supăra. Sunt doar curios, atât. Nu aș fi crezut că cineva ar putea ajunge noaptea într-un loc așa de izolat ca ăsta. Chiar și ziua e greu accesibil. Bine că ți-ai mai revenit. Eu sunt Geo, apropo, iar ea e Lara. Geo, adică George, dar prietenii îmi zic Geo. Fiindcă nu îți amintești cum te cheamă, ce nume ai vrea să îți alegi?

Aplec ușor capul. Nu știu.

-După părul negru ca abanosul și ochii albaștri, aș zice Albă ca Zăpada, dar e prea lung, așa că hai să zicem Bianca, sau, mai pe scurt, Bia. Vrei?

Aprob dând din cap.

-Bine, atunci, Bia. Îmi pare bine să te cunosc! Eu sunt aici la pescuit și la cățărat, singurele lucruri din lumea asta care mai sunt normale, în afară de natură și de Lara, bineînțeles. Cel mai apropiat drum forestier e la vreun kilometru depărtare, acolo mi-e și mașina. Așa că dacă vrei să pleci de aici ar trebui să te refaci repede. Cărarea e nasoală pe traseu, nu cred că aș putea să te car.

Mă cuprinde de niciunde un val de spaimă.

-Nu vreau să mă întorc! Șoptesc grăbită.

-De ce?

Clatin din cap. Nici eu nu știu. Dar mi-e foarte clar că am fugit de cineva sau de undeva. Sau ambele.

-Cred că mi-e frică să mă întorc.

-Ai vreo amintire legată de asta? mă întreabă el. Ai făcut ceva, oare? Sau ai fugit de cineva?

-Nu știu nimic.

-Nu-i nimic. Mănâncă și odihnește-te. Poate o să îți mai aduci aminte ceva. E clar că lovitura de la cap e de vină.

Lovitura la cap? Ridic încet mâna și mă pipăi. Ajung la locul dureros și strâng din ochi.

-Ți-aș da ceva pentru durere, dar nu știu dacă nu cumva ești alergică. N-aș vrea să îmi mori în brațe de la vreun șoc anafilactic, mai ales că ai supraviețuit unei asemenea lovituri. Dar după ce termini de mâncat, pot să te duc la râu să își spăl rănile și eventual să îți pun o compresă. Pentru răni am bandaje sterile și unguente. De spălat nu am decât săpun...nimic mai mult.

Mă uit în ochii lui verzi, cum îmi vorbește, de parcă ar fi fratele meu mai mare.

Fratele meu!

Am un frate!

Nu știu de ce, dar am certitudinea că am un frate mai mare.