Necunoscuta

Mirodenia

Pentru prima oară în viață, Alex se simțea stăpân pe viața lui. De când fratele lui își dăduse acordul, treaba mergea strună, mai bine decât și-ar fi putut imagina vreodată.

Mario fusese cooptat într-un turneu grandios, unde cânta în deschidere, înaintea soliștilor legendari.

Dar nu asta era afacerea lui Alex.

De două luni de zile devenise proprietarul unei firme de fabricare și îmbuteliere de energizante.

Energizante-energizante...dar oare cine știa exact ce conțineau?

Și de ce era sigur de succesul lor?

Alex se întorsese la vechiul lui hobby, acela de a-și condimenta băutura...când, deodată îl lovi inspirația...

Dar dacă ar condimenta puțin-puțin fiecare băutură băută la concertele lui Mario?

Folosi publicul neștiutor drept cobai, oferind energizante gratis, condimentate, iar rezultatele fură mai bune decât își imaginase!

O nouă piață de milioane de dependenți, gata să plătească o sumă simbolică ca să își ia doza de... energie!

După ce primul milion de doze fu dat, cererea explodă.

Noroc că avea sursă stabilă și de încredere pentru mirodenie!

Samir rămase perplex când află câți bani a câștigat într-o lună. Max fu iertat, ba chiar promovat! Cumva, reușise să întoarcă iar situația în favoarea lor.

Mario fu ales ca să promoveze energizantul, iar el acceptă. Semnase primul lui cec de șase cifre, în dolari.  Se duse să sărbătorească, împreună cu Alex și ceilalți. Atunci gustă pentru prima dată, cu adevărat, din energizantul căruia îi făcea reclamă. Fu încântat de gust și de energie, apoi, pe nesimțite, asemeni altor mii de oameni, se atașă tot mai mult  de el.

La concert, la petreceri, la plimbare, energizant și iar energizant.

Când starea de rău îl lovi, o numi epuizare de la muncă. Fusese, într-adevăr, un șir nesfârșit de alergături prin toată lumea, orar dezorganizat, mese dezorganizate. Nebunie. Somn aproape deloc.

Se apropia sfârșitul turneului. Decise să facă o pauză. Deși încercase numeroase metode, nu putea dormi mai mult de o oră-două. Și îi era tot mai dor de casă, de sora lui. De normalitate.

Decise să îi facă surorii lui o surpriză, iar totul mersese cum nu se putea mai bine. Discutaseră, mâncaseră, apoi stătuseră la povești jumătate de noapte, până ce ea aproape adormise.

Ajuns în cameră, nu putu să adoarmă, ca de obicei. În timp ce stătea întins pe spate, cu ochii închiși, rememoră pas cu pas etapele trecute, succesul înregistrat. Undeva, în fundal, strălucea, ca o stea, contractul de publicitate semnat cu câteva luni în urmă...

Și atunci avu momentul de epifanie, care-l lovi brusc, devastator, și care puse în mișcare tot lanțul de evenimente pe care nu și l-ar fi putut cineva imagina în vreun fel.

Era 5 dimineața. Sora lui dormea dusă. Îi lăsă un bilet mâzgălit în grabă, apoi îl trezi pe șoferul mașinii, spunând că e ceva urgent. Omul se dezmetici repede și se puseră în mișcare. La ora opt, erau deja înapoi în oraș.

Se duse la primul magazin și cumpără trei energizante. Bău unul, observă efectul, apoi își zise ca pentru sine:

-Cum mama naibii de n-am realizat mai devreme?!

Ar fi trebuit, pentru un fost dependent!

Dădu câteva telefoane. Găsi un laborator de testare a produselor alimentare tocmai în celălalt colț al țării. Îi promise o primă grasă șoferului, care conduse ca un maniac, numai să ajungă la laborator înainte de ora închiderii.

Avu noroc că bătrânul de acolo nu îl recunoscu, nefiind dintre numeroșii lui fani. Preluă probele, apoi îi promise să grăbească obținerea rezultatelor, după ce Mario îi băgă în buzunarul halatului un plic gros.

Ceea ce nu știa era că mașina avea un sistem de urmărire. Din momentul în care se depărtase dincolo de limitele setate, undeva pornise un sistem care era gândit anti-efracție, dar acum...

Cineva îi raportă lui Samir, iar acesta îl sună imediat pe Max...

Însă în întuneric, Elena auzise tot...

Mario se trezi a doua zi dimineața în parcarea din fața laboratorului, în mașină, unde dormise, fiindcă nu voia să fie văzut sau recunoscut de cineva, în timp ce un necunoscut îi bătea insistent în geam:

 -Hei, hello! Domnule!, zise necunoscutul, intensificând bătaia. Domnule!

Amorțit și încă somnoros, Mario coborî geamul mașinii.

 -Domnule, zise acesta,  iar Mario îl recunoscu pe bătrânul de ieri, de la laborator. Am lucrat toată noaptea...Am făcut analizele așa cum ați cerut, fără să le înregistrez nicăieri. Ați avut dreptate. În afara substanțelor listate pe ambalaj, există și altceva...Nu e o doză mare, e suficientă, însă, să provoace dependență...Cum au putut pune pe piață așa ceva?

 -Șșșșt! , își duse Mario degetul spre buze. Asta mă întrebam și eu. Vă mulțumesc pentru că mi-ați confirmat suspiciunile, apreciez discreția. E bine că nici nu ne cunoaștem, nici nu ne-am văzut vreodată, zise Mario, trăgând din ochi și punându-i în mână un alt plic. Bătrânul rămase ca trăsnit, salută militărește, apoi se îndepărtă.

Mario se duse după șoferul mașinii, la o mică pensiune unde acesta înnoptase, fără să știe ce avea de gând Mario. Omul era deja pregătit de drum, îi luă locul la volan și porniră înapoi spre cabană. Mario era plin de gânduri contradictorii. Nu știa cu cine să vorbească. Se îndepărtase de familia lui, singura care l-ar fi putut înțelege era Elena. O sună de câteva ori, înainte să își dea seama că nu avea semnal la cabană. Îl rugă pe șofer să se grăbească. Ajunse la cabană, dar Elena nu era nicăieri. Pe masa din bucătărie găsi biletul scris de Elena și inima i se strânse:

,,Max! Am plecat să fotografiez răsăritul! Elena.”

Într-o secundă, Mario își dădu seama ce se întâmplase, iar panica îl cuprinse. Încercă, fără succes, să sune la Giani, punând divergențele dintre ei pe planul doi, gândindu-se îngrozit cum o lăsase, ca un nechibzuit, pe sora lui la îndemâna unui individ fără scrupule și cum ar fi putut să își răscumpere greșeala.

Pe drumul de întoarcere, un copac prăbușit bloca drumul pe ambele sensuri. Trei indivizi cu veste reflectorizante își făceau de lucru în jurul lui. Mario coborî să vadă cât durează până ce se va elibera drumul... Unul dintre indivizi îl amenință cu un pistol...

Apoi totul se întunecă în jurul lui... și se trezi într-o colibă mizeră, cu pereți din bușteni printre care bătea vântul. Pândi afară printr-o crăpătură. Era în mijlocul pădurii, încuiat, iar doi oameni și un câine-l păzeau. Într-un colț al colibei văzu o grămadă de sticle cu apă, iar dincolo o găleată. Nu era niciun scaun sau masă, iar pe jos era pământ bătătorit. Pândi de-a roata prin crăpăturile pe care le găsi, dar în afară de cei doi și pădure, nu era nimic. Oftă și se așeză pe jos, desfăcând o sticlă de apă. Se simțea vinovat, învins și cu moralul la pământ.

Ce făcuse?