Seducție (Finalizată)

Capitol 1-Eva

1. Eva

Credeam că toate astea se întâmplă de fapt în capul meu, însă acum sunt convinsă că e cât se poate de real. Dacă mama ar fi fost mai prezentă și mai atentă la ce se întâmplă în jurul ei, lucrurile n-ar fi ajuns aici. Însă au ajuns.

Încă tremur.

Acum când sunt baricadata în camera mea, corpul îmi este cuprins de un frison de nestăpânit. Loviturile din ușă mă fac să mă încordez.

-Deschide ușa, iubito! Îți promit că nu-ţi fac nimic. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine şi de ce ai reacţionat aşa. Vreau doar să vorbesc cu tine.

Cuvintele mi se învârt în cap și încerc din răsputeri să le ignor.

-Hai, Eva deschide ușa, zău așa.

Glasul tatălui meu vitreg, răsună din hol, iar eu fac eforturi supraomeneşti să nu-l bag în seamă. Îmi strâng mâinile peste urechi şi încep să plâng. După câteva minute loviturile încetează, semn că a renunțat, însă eu știu că totul este doar pentru moment. Nu va renunța şi teama-mi este că eu nu pot face nimic să-l opresc. E mult mai puternic decât mine, iar atunci când este beat, parcă își pierde mințile.

Am observat în ultimul timp cum mă privește. Ca și când aş fi o prăjitură apetisantă pe care îşi doreşte să o mănânce. I-am spus mamei acest lucru, însă era prea beată să mă asculte sau să înțeleagă ceva, aşa că am lăsat-o moartă. M-am gândit chiar că poate îmi închipui lucruri din cauza faptului că nu-l plac. Astăzi când am venit de la facultate însă, mi s-a demonstrat faptul că nu sunt nebună. Când a început să-mi zâmbească în acel mod și să-mi spună cât sunt de frumoasă, am știut. Pentru el numai eram copilul soţiei lui, ci o posibilă iubită, sau dracu știe ce altceva. M-am ridicat de la masă spunându-i că merg în camera mea, însă el mi-a blocat trecerea. N-am strigat, pentru că nu avea cine să-mi răspundă. Nu este nimeni acasă în acest moment, înafară de noi doi. Mama şi sora mea mai mică au ieşit să facă nişte cumpărături, așa că am făcut ceea ce ar fi făcut orice om disperat. L-am lovit cu pumnul peste ochi, apoi am luat-o la fugă spre camera mea, baricadându-mă în spatele uşii din lemn masiv. Nu se aştepta să-l lovesc şi asta realizez acum când îmi amintesc privirea lui năucită. Probabil că asta a fost ceea ce m-a scăpat. Dacă n-ar fi fost atât de surprins, mi-ar fi dat una în gura de m-ar fi lăsat lată. Atunci ar fi putut să-şi facă mendrele în linişte.

Corpul meu este cuprins de frison şi îmi dau seama că nici lacrimile nu mi le pot opri.

Ştiu că trebuie să fac ceva, nu pot să mai rămân în această casă nicio secundă. Asta ar însemna să nu mai ies din camera asta niciodată, ceea ce este imposibil. Chiar dacă îi voi spune mamei ce s-a întâmplat, ea îl va crede pe el. Mereu îl crede pe el.

Cuprinsă de panică încep să mă bălăngăn dintr-o parte în alta, ca o nebună. Unde aş putea pleca? Nu am niciun ban şi în plus nu vreau să renunț la facultate. Nu după cât m-am zbătut să mă înscriu. Mama nu a fost de acord să urmez studiile universitare. Mi-a râs în față şi mi-a zis că mai bine m-aş duce la muncă, nu să pierd timpul învăţând să mâzgălesc. N-ar înțelege pasiunea mea pentru pictura nici într-o mie de ani, asta mi-am dat seama de curând când am venit acasă cu un premiu de excelentă, la un concurs de pictură pentru amatori. S-a uitat la diploma, apoi m-a întrebat în scârbă dacă n-am primit şi ceva bani înafară de acea foaie inutilă. Ei nu văd în faţa ochilor decât bani. Vor rezultate imediate, iar eu în clipa de fată în loc să produc, consum. În prima fază acest lucru m-a destabilizat. Mama mea, îmi tăia aripile înainte să mi le întind spre viața, apoi, am realizat cu durere în suflet că atât putea. Dacă nu era bunica, probabil că aş fi ajuns să fac ceea ce voia mama. Ea a insistat să-mi fac un rost în viața, să-mi găsesc calea şi fix asta am făcut în ultimii ani. Mai sunt câteva luni până la absolvire şi nu vreau să renunţ. Nu acum. Dacă ar mai fi trăit bunica, n-aş fi fost nevoită să locuiesc cu ei, însă ea nu mai e, iar eu mă simt mai singură ca niciodată.