Seducție (Finalizată)

Capitol 12- Diana

12. Diana

Au trecut cinci zile fără ca Ralf să dea vreun semn de viaţă. Nu a sunat, nu a trimis niciun mesaj, nimic. De parcă, nici angajata lui nu mai sunt. Acest lucru mă cam irita sinceră să fiu. I-a spus Evei că e plecat din localitate, însă chiar nu cred că nu ar fi găsit jumătate de minut să-mi scrie un mesaj. Sigur nu considera ca mai avem ce sa ne spunem. Şi Eva îmi spune că m-am grăbit când am ales să mă retrag? M-am grăbit pe dracu. Încep să cred de fapt că Ralf sau Laur sau cum pizda măsii l-o chema, a căutat un mod să-mi intre sub fustă, iar când a reuşit... ura şi la gară, adică adios papito. I-am scris un mesaj în legătură cu yala de la uşă şi nici măcar n-a catadicsit să-mi răspundă. Mi-a trimis pe cap un amărât de meseriaş, care a făcut schimbul, semn că mi-a citit mesajul, dar n-am fost demnă să primesc vreun răspuns.

Sunt un pachet de nervi şi nu ştiu cum voi reuşi să învăţ cursul ăsta până mâine. Nu mă pot concentra la nimic. De fiecare dată când îmi sună telefonul, sar ca arsă sperând că este el... sunt o proastă, asta sunt.

Îmi întind picioarele şi braţele, apoi mă ridic de la masa din bucătărie şi mă duc în dreptul ferestrei. A nins puţin aseară însă nu atât de mult încât zăpada să se depună şi să rămână acolo. E deja topită şi floscaita, deci vă imaginaţi cam cum sunt străzile, nu? Dau drumul la televizor şi caut ceva ce să-mi distragă atenţia de la gândurile mele legate de Ralf. E ciudat. Asta este prima săptămână când nu am nicio întâlnire programată pentru weekend. Nici nu vreau să mă gândesc ce naşpa mă voi simţi mâine când va trebui să stau în casă.

Pufnesc pe nas şi pun mâna pe telefon. Gata, lucrurile numai pot continua aşa. Dacă el nu mă sună, nu-i problemă, îl sun eu. Doamne şi ce rău o să-i pară că nu a făcut el primul pas.

Formez numărul lui Ralf şi apoi îmi dreg glasul. Am emoţii pentru că-mi ţin degetele de la picioare încovoiate şi strânse. Chiar simt cum circulaţia sângelui este din ce în ce mai greoaie în acea parte a corpului dar nu ma pot relaxa.

Când răspunde şi îi aud vocea, chiar și acel simplu alo, mă aşez jos pe scaunul de lângă mine pentru că nu mai sunt atât de sigură că mă pot ţine pe picioare.

-Buna, reuşesc să spun pe un ton chinuit.

-Pot să vorbesc doar câteva secunde, aşa că spune repede, mă repede el şi brusc îmi vine sângele în cap.

Nu merit nici măcar ceva mai mult timp decât câteva secunde?

-Nu e important, dacă nu poţi vorbi, te pot suna mai târziu, îi spun încercând să-mi menţin un ton cât mai lejer.

-Nu o să pot vorbi nici mai târziu, deci spune acum, mă repede Ralf.

Nici nu mai ştiu ce aveam de gând să-i spun... atât de repede m-a luat. Voiam să-i zic vreo două, să-l cert că nu m-a sunat, voiam să încheg un fel de... nu ştiu, nouă legătură între noi, însă el da semne că nu este interesat, aşa că schimb macazul.

-Am nevoie de o treabă pentru weekend. Nu prea mai am bani, îi zic sec.

Tăce câteva clipe şi mă întreb de ce.

-Pentru ce ai nevoie de bani?

Asta e culmea. Mă întreabă de ce am nevoie de bani?

Pufnesc nemulţumită şi sunt sigură că zgomotul a ajuns şi la urechile lui.

-E problema mea pentru ce. Ai vreo treabă pentru mine sau nu? îl întreb puţin mai repezit.

-Da, Alice, am! Dacă ţii neapărat. Credeam că după... începe să spună apoi convorbirea se întrerupe brusc.