Seducție (Finalizată)

Capitol 14- Diana

14. Diana

Am tras de timp cât am putut astfel încât să nu ajung la timp la întâlnire, însă deja încep să cred că am exagerat. E posibil ca Ralf să se fi plictisit aşteptându-mă şi astfel să renunţe la întâlnirea noastră. Acest gând nu ştiu de ce, dar îmi dă o stare de agitaţie, îmi simt pielea ca de găină şi obrajii încinşi. Cât de proastă pot fi? Mă aplec spre geamul despărţitor al maşinii în care mă plimb de două ore şi apăs pe butonul de comunicare.

-Cred că acum puteţi să mergeţi spre adresa stabilită, spun printre dinţi.

Şoferul nu-mi răspunde, dar sunt convinsă că în gândul lui îmi zice vreo două. Nu că nu le-aş merita.

Când automobilul se opreşte în faţa uşii casei lui Ralf, teama şi incertitudinea încep să mă învăluie prin toate părţile.

-Sunt o idioată cu diploma, bombăn în timp ce îmi iau telefonul şi geanta.

-Ati spus ceva domnişoară? mă întreabă şoferul nedumerit în timp ce îmi ţine portiera.

Ridic privirea spre el încercând să citesc dacă este sau nu ironic, însă figura lui este impenetrabilă.

-N-am zis nimic, răspund. Mulţumesc pentru tot. Nu e nevoie să mă aşteptaţi, o să iau un taxi la întoarcere, spun făcând un gest din mână, care ar putea fi interpretat în mai multe feluri. Unul că mă descurc, altul că numai am nevoie de el. Nici nu stau să mă gândesc cum priveşte şoferul lucrurile, pentru ca în acest moment, nu-mi pasă. Sunt atât de stresată de revederea cu Ralf încât abia mai respir. Dacă pun la socoteală faptul că ar fi trebuit să fiu aici încă de acum două ore, mai tare mă ia răul.

Îmi strâng geanta între degete atât de tare încât încep să mă doară. Oftez şi apas cu putere pe soneria ce imediat începe să cânte o melodie sâcâitoare. Mă aştept ca Ralf să mă întâmpine cu nervi aşa că sunt pregătită pentru ce poate fi mai rău. Pentru ce poate fi mai rău, însă nu pentru asta. După câteva minute de sunat insistent, nimeni nu mi-a deschis uşa. Mă uit în jur încercând să înţeleg ce dracu se întâmplă. Undeva la etaj se vede o lumină, însă asta e tot. Scot telefonul din geantă şi formez numărul lui Ralf. Sună de câteva ori, apoi îmi intră mesageria. Ok, pot accepta că este supărat pe mine dar la cum îl cunosc ştiu că nu ar proceda la modul să mă ignore cu desăvârşire. Odată încheiat acest gând mă apucă panica. Dacă a păţit ceva? Apăs pe sonerie şi nu-mi iau degetul de pe ea câteva momente bune, însă nimeni nu se arătă interesat să-mi deschidă. Cobor treptele şi îmi arunc din nou privirea spre etajul superior.

-Ralf? Ralf, sunt eu... deschide uşa, strig încercând să-mi fac simţită prezenţa.

Degeaba strig, pentru că pur şi simplu nu are cine să mă audă. Mă duc nervoasă spre uşă şi împing de ea. Mă surprinde faptul că este deschisă, dar în acelaşi timp mă înjur că am stat aproape jumătate de oră lângă ea fără să am strălucita idee să încerc să văd dacă e sau nu închisă. Intru în hol şi mă izbesc de un întuneric sumbru. Caut cu mâna un întrerupător, însă pentru că nu cunosc locuinţa bineînţeles că nu-l găsesc. Înjur când mă lovesc cu piciorul de un colţ de mobilă. Bănuiesc că este măsuţa cuierului sau ceva de genul.

-Ralf? strig în timp ce înaintez, căutându-mi drumul cu mâna lipită de zid.

Dau de o uşă pe care o împing cu piciorul.

-Ralf? Eşti aici? întreb în timp ce bag capul înăuntru.

O masă frumos amenajata este chiar în mijlocul încăperii. Lumânările au ars până s-au consumat, iar văzându-le cioturile mă simt de două ori mai vinovată. Înaintez şi mă învârt pe lângă masă ca o proastă. Mângâi şerveţelele rulate în formă de inimă, paharele pregătite pentru vin, frapiera unde gheaţa s-a topit şi sticla pluteşte în apă, faţa de masă albă cu floricele galbene, platourile acoperite cu capace de sticlă. Oftez adânc şi îmi şterg o lacrimă din colţul ochilor. S-a străduit, a făcut toate astea pentru mine, iar eu am stricat totul. Mă duc în dreptul geamului şi îmi lipesc fruntea de sticla rece. Închid ochii încercând să-mi recapăt cumpătul şi atunci aud un zgomot ca o bufnitură, de undeva de la etajul superior. Mă răsucesc şi pornesc spre sursa zgomotului.