A iesi de sub control

[6]Alea iacta est

Sunetul becului palpaind deasupra mea este singurul sunet care umple coridorul spitalului. Mainile mele se joaca lent si absent pe bratara rosie.Mintea imi este libera.

Cipurile.

Fac o pauza, incerc sa nu mai gandesc.

Cat de mult poate duce creierul uman ?

Creierul uman este folosit doar zece la suta, poate procesa peste doua sute de miliarde de informatii si poate ramane treaz 264 ore, adică aproximativ 11 zile , iar eu cred ca le-am incalcat pe toate acestea doar intr-o singura  zi.

Nu sunt interesante aripile  stiinei si modul cum progreseaza acestea zilnic? Adica in 2020 creierul uman a creat perfectiunea transmisibila prin gene recesive , si si-a intrecut singur limitele. Si mai interesant e faptul ca Sonya Hope, modelul perfectiunii , nu poate intelege acest lucru. Ironic, nu?

Dar daca stau sa analizez mai bine , nu cumva eu pot procesa  peste zece miliarde de informatii , sau chiar sa rezist un numar infinit de ore fara sa ii acord odihna creierului meu? Probabil ca da , sau chiar sigur. Pfff, aripile stiintei.

Usa salonului se deschide si Sarah iese din el discutand cu doctorul .

Cu coada ochiului ii privesc pe cei doi si observ anumite detalii care pana acum treceau ca normale sub aspectul privirii mele: cat de mult i-a crescut parul Sarei , sau cat de mult a crescut ea , cat i s-au accentuat trasaturile feminine.Arata ca un adult.

Eu cum arat? Plina de cicatrici si bataturi , cu buzele crapate si cu cearcane mari si vinete sub ochi banuiesc. Eu oare mai arat ca un copil ? Chipul meu mai duce puerilitatea pe care obisnuia sa o poarte si in cele mai negre zile? Nu tin minte daca dupa Perfectworld m-am mai privit vreodata in oglinda cu adevarat, sa stau sa imi analizez diferentele si asemnarile cu persoana care fusam odata. In momentul de fata imi este mai frica de propia-mi reflexie decat de altceva. 

Am devenit autoportretul cuiva intr-o oglinda sparta.

Imi imaginez lumea cu privirile sale crude care pot asimila tot grotescul dintr-o persoana si cum ma priveste aceasta, oare  axioma personalitaii mele a ramas in ADN-ul meu cum a fost odata  sau am ramas doar o definitie deviata a unei persoane.

Doctorul pleaca iar Sarah vine la mine cu o fata nedefinita de vreo expresie valida , doar in momentul in care o privesc direct in ochi pot observa ca privirea ei arata lipsita de speranta.

-Ti-am spus ca nu e o idee buna sa o aducem la spital, ii spun eu intorcandu-ma cu privirea spre bratara si lipsita de orice emotivitate in glas.

-Ba nu ... a fost o idee buna..Am reusit sa ii conving ca nu trebuie o analiza neurologica a Rebeccai , dar nu accepta sa nu faca macar un test de sange si nu accepta nici un nu , nici macar de la parinti.In plus , e in coma...

- Stiu ,dar nici un medicament normal nu va fii destul de puternic sa patrunda la rana.Va fi distrus pana sa ajunga acolo.Iar probele de sange nu vor evidentia decat cipurile.In plus isi va reveni partial pana va ajunge la vreo operatie, rana cea m-ai periculoasa s-a inchegat inca de cand eram pe strada si orice hemoragie interna s-a oprit de la sine.

-Si ce ne facem daca afla?

-Nu stiu , le dam mita si poate scapam si cu o operatie estetica , oricum avea nevoie de ceva reparatii la nasul ala , buze mari si frumoase , dar nasul carn.

-Nu e amuzant , nu stii sa faci glume.

-Iar tu nu sti sa te calmezi, nu? Oricum la un moment dat venea cineva sa vada ce e cu "misteriosii copii intorisi din marile rapiri" , nu? Adica ar fi vrut sa verifice ce naiba e asa special la noi de ne-au rapit intr-o masa atat de mare.Ideea ar fi cat timp nu suntem pe o masa de experimente sa aflam cat mai multe informatii despre ce se intampla.