A iesi de sub control

8 - Uitare

-Sonya.
      M-am uitat în spate cu o grimasă de departe pierdută. Doi oameni cunoscuți erau în fața ochilor mei, dar eu nu îi cunoșteam, vă zic sigur. Eu căutam pe altcineva, dar el nu era acolo.

-Sonya, îmi spune din nou fata cu șuvițele aurii arse de lumina soarelui care se răsfrângea din spatele acesteia.

      Acum parcă mai recunoșteam ceva, dar nu știam ce vrea de la mine, nu eram eu cea pe care o striga.

-Ce facem? Continuă aceasta îndreptăndu-și mâinile cu o mișcare lină spre mine.
Să-i răspundă careva, căci eu nu știu ce vrea de la mine. Eu caut pe altcineva.

-Ieșim din cameră? Întreabă băiatul mai zvelt de lângă ea.

     Bună întrebare. Mă uit la ușa de tinichea care era ușor întredeschisă. Analizez camera și încerc să înregistrez cât mai multe detalii. Pare-mi-se că am fi într-un sanatoriu, din cauza pereților albi și a gratiilor puse în fața ferestrelor. Totuși am putea să ne aflăm în altă locație, deoarece fiecare obiect care împrejmuia camera părea a fi nou, abia scos din depozit. Este posibil să fim într-un spital, sau o clinică. Dar oare, când am intrat ? Eu nu îmi amintesc să mă fi aflat altundeva. De fapt eu nu îmi amintesc nimic.
Tot ce țin minte este că mă aflu în cautarea cuiva. Probabil un băiat, dar nu îmi amintesc vreun nume pentru a indentifica persoana lipsă.
Mă uit atent la cei doi indivizi din fața ochilor.
mei. 

     Cele două persoane care se aflau în fața mea erau în culmea spaimei, ochii lor sclipaeu himeric și mă cercetau în profunzime. Pe buzele lor se puteau citi propozițiile reținute, dar nu îndrazneau să mai facă vreo mișcare până eu nu o făceam pe a mea.

      Prin minte mi se iscălește ideea să îi întreb pe cine caut, dar cum nu le pot da un nume aleg să renunț la această idee. Aș vrea să îi întreb și alte lucruri, probabil lucruri mai importante, pentru a înțelege contextul în care mă aflu sau cum am ajuns aici, dar nici asta nu pot. Simt un instinct primar să îi atac, să îi rănesc, să mă arunc asupra lor și să îi pun la pământ, de parcă persoana pe care o caut a fost răpită de ei. Totuși îmi reprim această dorință, deoarece, undeva în adâncul meu, ceva mă face să înțeleg că nu ei sunt vinovații, că pur și simplu ar fi cea mai mare greșeală posibilă să mă năpustesc asupra lor în momentul de față. Oricum, par atât de inofensivi, de ce  simt această nevoie?

      În mine simt că se duce o luptă pe care nu o înțeleg sau care nu îmi aparține. Două dorințe contradictorii, care ar trebui să îmi aparțină, dar sunt prea contradictorii  să le pot simți deodată. Una de a îi proteja și alta de a îi ataca. Înainte de a da ocazia vreunui sentiment să nutrească cu adevărat mă opresc și îi analizez.

       La prima vedere, puteam afirma fără dificultate un lucru: erau obosiți, ba chiar sleiți. Ochii le fugeau pe pereții camerei cu rapiditate, în ciuda faptului că erau îngreunați de niște cearcăne proeminente, de parcă au văzut cel mai înspăimântător lucru din lume. Fata, cu un cap mai scundă decât băiatul, tremura ușor, încercând să își reprime orice fel de mișcări voluminoase. Văzând că eu nu vin cu vreun răspuns își așterne palemele la baza coatelor și începe a se zgâria ușor. La mică distanță de zona unde le amplasase erau câteva cicatrici vizibile în formă de semilună. Unele erau proaspete, roșii și cu o dâră de sânge uscată pe lateral, altele erau uscate, vechi, gata de a se vindeca. Urmând linia brațului am văzut că și umerii lăsați ai acesteia erau "ornați" de diverse urme. Erau asemănătoare cu arsura pe care o ai când după ce ai trecut cu spatele rapid de un perete, sau cineva te-a tras de spate. Hainele, probabil primite de aici, erau șifonate și ușor lărgite la mâneci, de parcă s-ar fi agățat de ceva sau ar fi stat aici de multe zile. Mi-am luat privirea cercetătoare de la trupul ei și am dus-o spre față. Nici aceasta nu însenina imaginea tristă a corpului. Cearcănele îi îngreunau micuții ochi albaștrii, iar obrajii erau uscățivi și cu urme de lacrimi. Mandibula îi era nenatural de trasă, iar părul blond era murdar, încrețit și prins într-o coadă răvășită.

       Îmi era milă de ea, aș vrea să o întreb ceva sau să o alin, aș încerca să o îmbrățișez și să aflu cve lucru teribbil a adus-o în această stare, dar știu că dcă aș face orocare din aceste lucruri și-ar da seama că nu știu nici unul din lucrurile pe care ar crede că le știu. Pînă nu suntr sigură ce se întâmplă prefer să păstrez tăcerea.

      Priviea mi-o mut în partea dreaptă unde se afla băiatul. 

Ce ar trebui să le zic? Nici măcar nu am siguranța că numele cu care mi s-au adresat era al meu.