Pericol la patru ace (PTV)

Capitolul 22 ~Final~

Asteptare. Disperare. Dor. Speranta.

Din acea zi in care am dat toate declaratiile ce l-ar putea prinde pe Kellin si din gaura de sarpe, trecusera 3 luni. Trei luni in care nu primisem niciun semn de la Jaime sau chiar Vic in ciuda tuturor rugaciunilor mele din serile plumburii. Dorul ma devora incet iar speranta murea cu fiecare zi trecuta. Nimeni inca nu  stia nimic de Vic iar fiinta egoista in care ma transformasem indragea asta. Nici macar familia sa careia nimeni nu ii spusese despre viata grea pe care o ducea Vic si  ce era legata de un clan. Totusi nu vroiam eu sa fiu persoana care le spune. Deveneam plictisita de tot. Devenisem depresiva, irascibila , o fiinta cruda fata de toti oamenii firmei. Opusul dorintei lui Vic, opusul dorintei mele. Nu dormeam fara sa nu imi iau pastilele si tot ajungeam sa plang in fiecare seara ca sa ma trezesc cu o migrena cumplita de dimineata ca un ciocan de fier in capul meu, alungand-o cu o ceasca amara de cafea si mereu rece. Nimic din mine nu mai era ca inainte, bineinteles. Ii dadusem totul lui, acum nu mai ramasese nimic din mine, din ingerul ce stralucea odata reflectat in ochii lui. Nici macar toate lacurile si toate paraurile nu puteau stinge focul din mine. Erau trei luni in care totul se facuse clar in mintea mea...

"Ma scuzati, domnisoara Chameleón?" Am auzit o voce pitigaiata si dulce in fata mea, trezindu-ma din visare, pronuntandu-mi numele. Nu am crezut ca numele meu de familie va fi vreodata pronuntat de atatea ori in intreaga viata. In fata mea era o lucratoare cu un zambet larg pe chipul ei mascat de machiajul care probabil depaseste proportiile realitatii. Ma simt inferioara sub fericirea ei. "Am terminat raporturile! Uitati si cheia..." A spus inmanandu-mi un dosar impreuna cu cheile firmei. Ea era prima ce descuia firma si ultima ce o inchidea in fiecare seara dar de data asta i-am cerut cheile pentru a inchide eu. Nu stiu ce ma apucase.

"Multumesc." I-am multumit sincer. Ea si-a luat la revedere si a plecat, lasandu-ma singura in biroul lui Vic. Am oftat apasat si m-am ridicat punand o mana peste geamul de sticla din spatele biroului, exact cum facuse si el in acea seara...

 "De cateva zile am observat ceva extrem de interesant la mine. Un lucru care m-a revoltat cu toata fiinta mea si mi-a trezit interesul." Daca inchideam ochii inca ii puteam auzi vocea si reaminti toate cuvintele lui exacte impreuna cu imaginea ochilor sai rugatori ca si cand totul se intamplase de abia ieri..."Doar o seara te implor".

Trezindu-ma din transa, oftez stergandu-mi lacrima ce se desprinsese de gene si ma indrept spre usa biroului. Usa din care Vic mereu pasea triumfator cu pasii sai exacti si cu privirea sa imcrezatoare cu un aer de mister facand o arta din mersul sau zi cu zi. M-am incruntat incercand sa imi inlatur toate imaginile odata dragi cu masuta mea de birou unde lucram neincetat si nimic altceva nu conta decat tinta mea. De abia acum imi dadusem seama, cand era mult prea tarziu. Nu eram onesta. Nu eram onesta cu mine insami. Eram rigida si cu gandul serios si matur, uitand sa mai alerg dupa visele si dorintele mele.

Intr-un sfarsit, mi-am luat cheile si am stins lumina in toata firma, inchizand-o.

Ajunsa acasa. Mi-am dat jos tocurile negre lasandu-le trantite pe podeaua holului. Oh, cat trasesem eu pe acele tocuri inalte. Picioarele imi erau slabite iar ochii mi se inchideau de oboseala.

Am luat din bucatarie un pahar si mi-am turnat o gura de Tequilla cumparata de la un magazin ieftin cu bauturi. Cu paharul in mana, m-am dus in camera mea fara sa aprind lumina, deranjandu-ma intensitatea cu care lumina imi lovea retina, am preferat lumina lunii de pe cerul de afara si intunericul din camera.

M-am lipit cu spatele de peretele rece ca gheata prelingandu-ma incet pe podea avand o privire goala in ochi, fixata pe un punct. Am dat gura de Tequilla pe gat lasand lichidul  incet sa arda pe gatul meu si intr-o apucatura inflacarata a bratului, am azvarlit paharul de podea, spargandu-se in cioburi ascutite. Am inceput sa plang strangandu-mi genunchii la piept. In ce ma transformasem?

"Cineva a devenit violenta in ultima vreme..." Am auzit o voce.

Am incremenit in loc dupa care m-am destins oftand. Minunat acum mai auzeam si voci. Mi-am curatat mintea si privirea frecandu-ma la ochi atunci cand o umbra intunecata prinsese contur pe pat. Si vedenii?!

"Unde naibii ai fost?" Am spus rece scuipand cuvintele printre dinti.

Atunci se ridicase din pat si aprinsese lumina, colorandu-i trasaturile divine.

Nu...Nu, era imposibil.

"Angie?"

Inima mea a pierdut o bataie. Am izbucnit puternic in plans tipand si el m-a luat in brate strans plangand si el. Era real totul?! Toata tristetea asta chiar avea sa se ridice cu totul? 

"Ingerul meu....." A soptit Vic la urechea mea tinandu-ma strans in brate.

"Nu vreau sa mai traiesc fara tine..." Am spus plangand pentru toatele momentele rupte din iad si agonie in care traisem, la pieptul lui.

"Nu te teme, nu vei mai avea nevoie" a spus lipindu-si buzele de ale mele. Nu cred ca ar avea vreo idee de cat de tare mi-a fost dor de el. Nu se schimbase abslut deloc cu exceptia unei mici trasaturi....era cu adevarat fericit acum exact ca si inima mea. Iubirea mea se intorsese acasa in inima lui...

****

Am aflat in scurt timp ce se intamplase in tot acest timp in care cu totii am avut de suferit. Clanul decazuse. Jaime folosise toate declaratiile mele, iar impreuna cu Vic ii turnase iar tot ce au stricat era reparat acum. Kellin fusese acuzat de o tona de lucruri despre care nici nu vreau sa ma mai gandesc acum cand totul se sfarsise cu adevarat iar grija zilei de maine nu mai era cazata in mintea mea, datorita lui Vic. Cu el langa mine, puteam chiar si muri maine, daca eram in brate lui, nimic nu mai conta. Se descatusase de lanturile ce ii tineau sufletul si mintea legate. Era o sageata iute ce strapungea norii cerului in libertate. Liber impreuna cu mine.

Stand in pat in bratele lui Vic si ascultandu-i respiratia linistita, simtind ca mi-am gasit din nou locul in iubirea sa, am realizat cateva lucruri ce pareau a fi transparente pentru mintea mea inainte. Am invatat ca iubirea este o putere formidabila, invizibila- nu poate fi vazuta sau masurata insa destul de puternica pentru a te transforma intr-o clipita si sa-ti ofere fericirea pe care nicio posesie materiala ar putea sa ti-o ofere vreodata.

Am invatat cum ca timpul este prea incet pentru cei ce asteapta, prea rapid pentru cei care se tem, lung pentru cei tristi, prea scurt pentru cei care se bucura insa pentru cei care se iubesc...timpul este o eternitate dulce si dorita.  

Ma intorc incet cu chipul catre Vic si-l privesc asemenea unui copil, realizand.

El. El fusese pericolul la patru ace...

Sfarsit.

Hey. Vreau doar sa multumesc din tot sufletul meu ca ati avut rabdare pana la sfarsit si nu mi-ati sarit in cap din cauza greselilor de exprimare cat si sa va las un mic mesaj :). Multumesc pentru tot...comentarii, mesaje, voturi si cel mai presus, energia de a citi. Sunteti cei mai tari, va iubesc! Oricat de tristi sau singuri v-ati simti, amintiti-va sa aveti rabdare. Chiar daca nimic nu pare a fi bine, chiar daca aveti impresia ca totul a cazut in fata ochilor vostrii si nimic nu mai poate fi reparat. Nu este asa. Aveti incredere in voi, in ce lucruri minunate sunteti in stare sa faceti, ridicat-va mereu si priviti inainte. Sunteti perfecti. Sunteti perfecti exact asa cum sunteti, ceilalti nu mai conteaza. Doar voi. Traiti cu zambetul pe buze si transformati lacrimile in fericire. Meritati totul. Am incredere in voi xx