College's Secrets

41

Imi pare rau ca nu am mai postat. Pana la sfarsitul lunii inca sunt in priza si chiaaar imi pare rau. Sper sa va placa totusi capitolul ❤

Raven
Priveam linistita pe geamul avionului, incercand sa imi imaginez tot felul de forme din norii pufosi din apropiere. Priveam cum treceau stoluri imense de pasari pe langa noi, zburand coordonat spre casa linistite.
Liniste...pace...de cand am plecat din apartament numai de aia n-am avut parte. Iris ameninta ca face mare omor, in timp ce eu priveam in gol, lasand lacrimile sa curga. Nu am putut spune niciun cuvant, dar oricum a zis Iris cat si pentru mine. I-am spus sa taca si am incercat sa imi revin macar pana ajungem la fratele meu. Voiam liniste in jur si nu am primit-o pentru ca Iris ma tot intreba cum ma poate ajuta si incerca sa ma faca sa vorbesc. De cand am vazut scrisorica si testul de nastere, am fost tacuta. Nu am putut articula decat un simplu "taci!", dar nici macar nu am reusit sa il fac sa sune impunator. M-a tolocanit la cap pana acum cateva minute cand a tacut. In sfarsit! Dar...dar inca nu mi se parea ca e liniste. Nu vorbeste nimeni, dar inca nu e acea pace pe care o voiam. Dar apoi imi dau seama ce producea dezordine: creierul meu. Derula si relua, imaginandu-si toate evenimentele, scrisoarea aia afurisita. Oricat de mult incercam sa evit detaliile (da, fata aia a spus absolut fiecare lucru intamplat), deoarece chiar nu voiam sa stiu cum s-a pus ea pe el, ce sunete a scos si altele, imi ajungea ideea ca Lucas s-a culcat cu ea...era indeajuns cat sa ma distruga. Si a reusit. Pentru ca m-a lovit atat de tare povestea si, ca sa se asigure ca imi omoara sufletul, mi-a aratat si ca tine in pantece copilul lui. Nu puteam sa spun nimic pentru ca eram rupta in interior. Era totul atat de negru, atat de furtunos si ingrozitor ca simteam nevoia de liniste. Si cand am obtinut-o, nu m-a ajutat cu nimic pentru ca al meu minunat creier reproducea scenele nebune, cu tot cu sunete, dintre Lucas si Katrine. Si de atunci ma chinui sa ma detasez cu mintea, incerc sa o folosesc la altceva, dar nu merge. Inca ma doare si sentimentul e atat de puternic ca nimic nu il poate descrie. Ma seaca de puteri mentale si emotionale si simt cum devin, din nou, Raven cea depresiva care parea la exterior un demon, dar in interior...in interior era doar o fetita ranita lasata pe intuneric. Nu mi-a fost dor de acel peisaj, de sentimentul ca e o furtuna cetoasa interminabila in interior, in timp ce o fata mica si blonda sta intinsa si asteapta sa o loveasca un fulger. Aceea eram eu pana inainte de facultate. In acea vara, Iris mi-a promis cea mai buna vacanta si s-a tinut de cuvant. Ii voi multumi mereu ca a reusit sa aduca lumina in sufletul meu. Dar cand l-am intalnit pe Lucas, efectiv am avut senzatia ca am o padure in interiorul meu. Mereu mi-a placut sa ma plimb printr-una, mereu am fost fascinata de toata aura magica ce inconjoara o simpla intindere de copaci. Faptul ca am simtit ca si cum detin in mine un mediu drag pe care mereu l-am definit prin mister si magie, a fost ceva nou. Acel ceva nou era sentimentul de care imi povestea Iris in momentele in care auzeam de la ea orice eveniment legat de fratele meu, era sentimentul care imi lega parintii si care transforma raul din viata lor in ceva ce le-a facut legatura mai puternica, era sentimentul care parea sa ii transforme pe toti din jurul meu...numai pe mine...
Si cand am simtit si eu cum e sa simti efectiv fericirea curgandu-ti prin vene, m-am bucurat si am dat tot ce am putut sa fie totul bine. In momentul in care i-am auzit scuzele soptite am simtit cum paradisul meu incepe sa se darame incet, iar atunci cand mi-am primit "cadoul" de la Katrine, s-a rupt in bucati si s-a scufundat. Si tot paradisul acela era construit pe pamantul inimii mele, cu cladiri facute din sentimente, dupa modelul fericirii mele, populatia respirand parfumul celui ce mi-a fost iubit. Atunci cand paradisul meu s-a scufundat, s-au dus si toate lucrurile care constituiau acel loc. Au ramas doar amintiri si ruine. Poate amintirea tine in ea si pheonixul din mine sau poate au mai ramas bucati din micuta mea lume perfecta, dar stiu ca, in acelasi timp, pe urmele orasului pierdut tot ce poti vedea sunt doar ruine blestemate. Nu pot nega ca a existat, dar nu stiu daca as mai putea accepta sa-l fac la loc. Nu stiu daca e o binecuvantare sau un blestem faptul ca mereu il voi iubi. Tot ce stiu sigur este ca pe locul unde a fost lumea noastra, acolo vor ramanr doar niste fantome ale trecutului lasate sa isi retraiasca viata printre niste urme de ziduri. Nu cred ca vreodata voi putea sa le alung. Dar daca e sa o fac si sa o iau de la capat, va trebui sa fie un motiv indeajuns de bun. Ar trebui ca totul sa fie o minciuna...desi nu stiu ce sa zic. Inca am o mica speranta, dar nu stiu daca e indeajuns de mare...
Mi-am intors privirea spre Iris, iar ea adormise. Era adorabila cand dormea si niciodata nu am putut sa ma abtin din a zambi atunci cand o vad. Si nici acum nu am putut sa nu pun un zambet pe buze. Mi-am deschis telefonul, i-am facut o poza, i-am trimis-o lui Leo, apoi am vazut notificarea de la mama. Imediat cum am aflat noutatile, nu am putut sa ii spun. Daca era sa o fac, i-as fi povestit fata in fata, asa ca, momentan, am intrebat-o simplu daca imi mai poate povesti inca o data cel mai oribil moment din relatia cu tata.
Ea a trecut deja prin asemenea experienta, stie cum e sa simti ca tot ceea ce te-a facut sa te simti mai bine pe planeta asta a distrus totul, intentionat sau neintentionat. Inca mama a vazut o parte live...dar macar nu a ramas aia gravida...
Nu am mai asteptat cand i-am dat mesaj, dar acum, ca stau sa ma uit, a avut macar timp sa faca ditamai romanul. Am inceput sa-l citesc si in sfarsit am inteles cum se simtea mama. Mereu ii spuneam sa-mi repete intamplarea pentru ca nu imi dadeam seama de ce ea simtea ca vrea si, in acelasi timp, ca nu vrea sa treaca peste tata. Acum inteleg toate descrierile triste si...si le simt in momentul de fata si pe pielea mea. Cand eram mica, spuneam ca o sa-l parasesc pe baiat si nu o sa ma doara pentru ca fapta lui e de neiertat. Si uite-ma in alta pozitie decat ziceam. Uite-ma in pozitia mamei in care nu am crezut vreodata ca o sa fiu, uite cum simt ca vreau si nu vreau sa renunt, uite cum vad ca se darama totul in jurul meu si totusi nu pot sa plec. E un paradox tot ceea ce simt si e atat de confuz...
Am oftat lung si am inchis ochii sa adorm putin. M-am gandit la ce ma va astepta in Londra, apoi mi-am intors privirea spre Iris. Am inceput sa rememorez toate momentele frumoase din prietenia noastra, lucru ce m-a facut sa zambesc si sa adorm incet, cu zambetul pe buze, uitand pentru cateva momente de micul nor de deasupra capului meu.