Un altfel de băiat rău

Capitolul 4

4

Nu e vina ta

Simt scoarţa dureros de rece a copacului din spatele meu cum se lipește atât de tare de pielea mea, încât dacă m-aș presa și mai bine de lemnul strident, aș simți cum carnea s-ar rupe de pe oase în nicio secundă. Pământul bătătorit de sub fundul meu îmi face corpul să pulseze pe dinăuntru, în tandem cu bătăile mult prea haotice ce-mi iau complet auzul, lăsându-mă aproape inconștientă de orice alt stimul din jurul meu. Încet să respir, chinuindu-mă sugrumată de gât pentru a trage câteva fărâme de aer în interiorul plămânilor, și mai că simt că oxigenul mă arde pe dinăuntru, accentuând într-un mod brutal și nemărginit adrenalina ce-mi aduce o stare de vomă pe cerul gurii. Înghit, aproape înecându-mă cu saliva, și îmi las corpul să tremure subit în continuare, neștiind ce să fac pentru a mă opri din transa în care pare că intru.

De undeva din fața mea, mişcându-se ca niște năluci suflare de vânt în toiul nopții, observ cum alte persoane încearcă să se apropia de locul în care ne aflăm. Zeci de voci, amestecate ca într-un amalgam de țipete tăioase îmi fac urechile să vâjâie necontenit. Îmi este frică. Ce se petrece?

Abia acum constat că silueta proeminentă a lui Nikolas dispare brusc din fața mea, zărindu-l acum în dreptul celor două persoane care mai înainte erau în spatele său. Plânsetul fetei încă îmi bântuie prin minte, ca un ceas deşteptător ce nu izbuteşte a se opri din ticăit, iar un val de anxietate mă cuprinde din toți rărunchii.

— Ce, naiba, se întâmplă, Nick?! se aude de lângă acea fată vocea mai mult decât îngrozită a lui Rachel, care o apucă pe tipă de după umeri pentru a o da la o parte, în timp ce Nikolas și un alt băiat îl verifică pe tipul care aproape că o omorâse pe săraca fată. Trupul său cade însă instant într-o parte, acompaniat de o bufnitură surdă, ca de piatră.

— E Zachary Nellon, murmură un tip înalt, ce se apleacă spre el pentru a-i verifica gâtul cu degetele. Nu are puls.

— E mort! țipă de prin mulțime o altă fată, urmată de o alta, și o alta, până când, în scurt timp, nu mai pot percepe bine ce se întâmplă cu adevărat. Vacarmul infernal pare a pune stăpânire pe întreaga pădure, spulberând liniștea nopții. Nici măcar nu mai pot simți oboseala de dinainte.

Tot ce simt e... un gol. Ceva ce mă face să-mi golesc mintea și să mă mișc de jos fără să mă gândesc bine la ceea ce fac. Degetele continuă să îmi tremure pe pistolul încă încolăcit în palma dreaptă, și nu știu de ce, și cum, dar nu pot nicicum să-l arunc din mână, departe de mine.

Fac un pas, și un altul, și un altul, împiedicându-mă de câteva ori de rădăcinile noduroase ale copacilor din jur, dezechilibrându-mă pe picioare, apoi mă opresc exact acolo unde tălpile bocancilor întâlnesc capul pleoştit pe pământ al celui pe care tocmai îl împușcasem. Mă cutremur prin toate fibrele când îi văd ochii larg deschiși, privind parcă exact prin sufletul meu.

Mi se întoarce stomacul pe dos, cu atât mai mult cu cât reușesc cumva să-mi mijesc ochii orin semi-obscuritate pentru a vedea băltoaca înnegrită ce alunecă încet din dreptul capului său spre vârful bocancilor mei. Icnesc terifiată, ducându-mi palma liberă în dreptul gurii pentru a-mi estompa strigătul plin de înfricoșare.

Pe toți sfinții, tocmai am omorât pe cineva!

Încep să intru într-o stare de hiperventilaţie, înecându-mă cu aerul.

Aproape că nici nu bag de seamă privirile şocate ale celor din jurul meu, decât atunci când îmi dau seama că toți se uită într-o singură direcție: la arma din mâna mea.