Un altfel de băiat rău

Capitolul 10

Media: Aylin

Capitolul 10- Sandy Jekins

Nu am reușit să dorm prea bine în orele care au urmat, motiv pentru care am acum fața asta de cadavru ambulant ce abia își mai poate ține ochii deschiși. Totuși, nu cred că cineva ar mai fi putut dormi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat după toată acea tărăşenie cu Nikolas. Mi-am vomat și maţele din mine când m-am întors aseară înapoi în cameră, iar faptul că a trebuit să-mi spăl mâinile de sângele său la chiuvetă nu mi-a ajutat deloc starea, căci încă mă simt agitată si nelalocul meu. Sau poate că e din cauza forfotei din Academie, nici eu nu prea mai știu ce se întâmplă pe aici.

Cert este faptul că apele sunt cam tulburi de când s-a extins vorba cu accidentul lui Nikolas care, după spusele unora, nu a fost deloc un accident. Nu am dat foarte mult curs zvonurilor care deja împânzesc școala ca niște murmure care nu se mai opresc din a crea zarvă. Mintea mea încă e vraijşte de la întâmplarea din Capelă, așa că încerc pe cât posibil să-mi păstrez mintea lucidă, altfel aș simți că mă sufoc de-a binelea între pereții ăștia blestemaţi.

Singurul lucru bun pe ziua de azi este faptul că după micul dejun vom avea acces la telefoanele mobile pentru a putea lua legatura cu prietenii și familia, și spun drept, abia aștept să-i aud vocea lui Michael, chiar dacă e o adevărată pacoste și mereu îmi țipă în ureche. Prefer oricând asta decât statul închisă în locul ăsta.

Inspir adânc, gândindu-mă că în scurt timp îi voi putea suna pe ai mei, și împing farfuria mai în față pentru a nu mai simți mirosul enervant de șuncă și cașcaval. Stomacul încă mi se simte aiurea, și chiar nu pot înghiți nimic momentan, oricând de bine ar arăta.

— Dacă mai caşti mult vei înghiți tot aerul de aici, se plânge Sierra într-un timp, încruntându-se spre Blair nu prea discret.

— S-o ai și tu pe Aimée drept colegă și mai vorbim după. Fără supărare, se întoarce numaidecât spre mine, zâmbindu-mi viclean printre buze.

— Merit asta, dau din umeri, părându-mi brusc rău că am ținut-o aproape toată noaptea trează din cauza stării mele. Ceva îmi spune că sunetele produse de voma mea nu sunt un cântec de leagăn prea... bun.

— Nu cred că a mai dormit cineva după ce au auzit ce s-a întâmplat la probe, gângureşte și Aylin, muşcând din prăjitura cu mere pe care o primisem de dimineață. Se strâmbă puțin, însă înghite în orice caz.

— Da' până la urmă ce s-a întâmplat? întreb abia vlăguită, proptindu-mi capul pe suprafața mesei. E rece, și se simte bine.

— Din ce am auzit Kai trebuia să tragă în cineva cu arcul, dar a călcat pe ceva iar piciorul i-a alunecat în față, răspunde Blair cu o oarecare expresie serioasă. Săgeata și-a schimbat direcția și i-a străpuns umărul lui Nik.

— Deci, își înclină Aylin capul într-o parte, şoptind ca și cum am vorbi cine știe ce secrete ascunse, chiar a fost un accident.

— Dacă vrei s-o privești așa, posibil, plescăie Blair.

— Tu nu crezi asta? mă încrunt puțin, începând să bănuiesc expresia înăsprită ce i se întipărește pe toată fața. Blair nu e deloc serioasă, și când zis asta, chiar nu e deloc serioasă.

Își linge buzele fără pic de luciu pe ele, trecându-și după ureche câteva onduleuri aurii. Își împreunează apoi palmele pe față, trăgând aer în piept.

— Uite cum stă treaba. Nik și Kai sunt printre cei mai buni studenți din Academie. Sunt antrenați mai bine decât oricine, iar Kai în niciun caz nu ar face o asemenea greșeală ca cea de aseară. Pur și simplu sunt convinsă de asta. E prea devreme să dau din gură degeaba și să bag frica în voi, însă poate că... Academia nu e tocmai cel mai sigur loc. Momentan.