Un altfel de băiat rău

Capitolul 9

Media- Blair

Îmi împletesc pentru a treia oară părul în vârful capului cu un elastic negru de păr pe care mi-l împrumutase Blair cu puțin timp în urmă, și arunc o ultimă privire spre reflecția din oglinda de la masa de toaletă. Mereu mi-a plăcut să mă îmbrac în culori închise, să sparg tiparele celor de la vechea mea școală care se îmbrăcau care mai de care mai colorat de parcă vomitase un unicorn deasupra capetelor lor, însă acum, privindu-mi expresia încordată de pe față, simt că negrul nu m-a prins niciodată mai prost. Fusta ce-mi ajunge cu greu în dreptul genunchilor, în a cărei bată este prinsă cămașa cenușie, mă face să par și mai slabă decât sunt, aproape anorexică aș spune. Sau poate mi se trage, pur și simplu, de la faptul că am o ciudată senzație de greață în gură, motiv pentru care continui să înghit în sec de mai bine de cinci minute, spre disperarea lui Blair care e undeva prin baie momentan, pentru a nu mai fi nevoită să mă vadă cum stau să leșin din moment în moment.

Însă nu pot să nu mă simt a naibii de ciudat în acest moment. Urmează să asist la slujba de înmormântare a celui căruia i-am curmat viața în cel mai oribil mod cu putință. Mai am momente în care încă îmi este greu să mă acomodez cu idee că totul a fost cât se poate de real în acea seară, că eu chiar am apăsat pe trăgaciul același și am distrus viaţa unui om care nu-mi greșise cu absolut nimic.

Îmi este groază la gândul că va trebui să le spun alor mei, într-un fel sau altul, despre asta, căci nu o pot ascunde la nesfârșit de ei. Însă oare merită să o fac? Merită să-i văd tormentându-se la gândul că fiica lor a fost supusă la o asemenea atrocitate? Merită să-mi văd micul frațior fugind rupând pământul de lângă mine când va auzi ce a făcut sora în care are atât de multă încredere? Va merita oare să-mi distrug viața pentru că am distrus-o pe a altuia?

Mă încrunt adânc, simțindu-mi carnea cum se zbârceşte pe frunte, și îmi trag mai bine sacoul pe umeri. Oftez apoi, trăgând în piept atât de mult oxigen cât pot cuprinde dintr-o singură înghițitură, și îmi răsucesc puțin capul spre ușa de la baie, pentru a o vedea pe Blair trecându-și degetele de câteva ori prin părul blond și îndreptat cu placa. Spre deosebire de bine, Blair are concepția asta ciudată cum că trebuie să arate bine în orice împrejurare, fie ea și o înmormântare. Costumul negru îi stă nemaipomenit de bine, asortat cu o cămașă albă imaculată, închisă cu o fundiţă neagră în jurul gâtului, și o curea simplistă ce-i înconjoară talia mică și subțire. Spre deosebire de ea, eu arăt ca și căzută din groapa de gunoi.

Ok, poate că exagerez... puțin.

— Ești gata?

— Crezi că voi fi vreodată? răspund oarecum sarcastic, făcând-o să-și dea teatral ochii peste cap.

Se apropie de patul său, scotocindu-şi prin geanta mică din piele după un ruj roșu, apoi se răsucește pe călcâie pentru a fi din nou cu fața spre mine. Scoate de undeva, naiba știe de unde, o oglindă de machiaj, și începe să-și contureze cu pricepere și îndemânare ambele buze. Eu una nu prea mă pricep foarte bine la faza asta cu machiajul; ba îmi iese cu ochi strâmb și unul şui, ba mă dau toată bărbia cu luciu de buze. Una peste alta, e cumva fascinant s-o văd pe Blair făcându-și așa numitul ritual de înfrumuseţare.

— Știi că nu te obligă cineva să mergi, nu? își ridică ochii spre mine, presându-şi buzele una peste cealaltă pentru a-și întinde rujul de un roșu închis. Chiar nu știu de ce insişti să mergi. Îți va face mai mult rău decât bine.

— Cred că... vreau doar să-mi cer... scuze.

Îmi prind degetele unele în altele, ca de fiecare dată când sunt agitată și simt că urmează să am un atac de panică. Obișnuiam să păţesc asta prin autobuze atunci când era super cald și aglomerat, însă în timp reușisem să învăț cum să-mi canalizez respiraţiile. Acum, pare că habar nu mai am cum să trag aer în piept.