Un altfel de băiat rău

Capitolul 20

/play the song, e bestial/

Capitolul 20- Ai ratat distracția

Sunt complet dată peste cap atunci când reușesc să-i descifrez chipul lui Nikolas prin lumina pâlpâitoare din încăpere, privindu-mă tăcut și cu o focusare ce-mi ridică perișorii din dreptul cefei de îndată ce mai pășesc de câteva ori, până când mă opresc la câțiva pași de marginea frontală a biroului.

Îmi strâng manșetele sacoului între degete, încercând din răsputeri să nu mă simt dominată de prezența bărbatului ce nu-mi slăbește ochii nicio secundă. Asemenea unui vultur ce-și vânează prada din zbor.

În secunda următoare, Nikolas bate o singură data din palme, iar o lumină caldă începe să se reverse din tavan într-o culoare plăcută ochiului și care îmi dă o stare de calmitate interioară. Chipurile celor doi se întrevăd acum mult mai bine, dându-mi posibilitatea de a observa lipsa de expresivitate ce-i controlează lui Nikolas întregile trăsături ale feței. Îmi aruncă o ultimă ocheadă fugitivă cu colțul ochiului înainte să se întoarcă cu privirea undeva spre cel de lângă el, și iau asta ca pe un semnal că aar trebui să-mi mut la rândul meu atenția într-o cu totul și cu totul altă parte.

Bărbatul nu pare a avea mai mult de patruzeci și ceva de ani, poate cincizeci. Poartă un costum cenușiu, apropiat de culoarea fumului ce iese dintr-un chișoc de țigară, asortat cu o cămașă albă, prinsă la guler cu un fel de accesoriu auriu, într-o formă ce cred că vrea să aducă cu un șarpe ce-și înghite propria coadă, și niște butoni de aceeași nuanță, prinși eleganți la mânecile sale și aproape de zona umerilor. Niște insigne de diferite forme și dimensiuni îi stau înfipte pe partea dreaptă a sacoului, iar vesta simplă, de o culoare asemănătoare în ton cu costumul îi trasează conturul bine făcut al trunchiului, făcându-l să pară și mai impunător și distins. Are o frizură simplă, cu părul tuns scurt, ce-mi amintește oarecum de tunsorile celor care merg în armată.

Probabil că observă că mă holbez mult prea insistent înspre el, căci un zâmbet mascat îi încolțește în jurul buzelor, și-l privesc într-o tăcere maximă cum își împreunează palmele pe masa, aplecându-se pentru a părea mai apropiat de mine.

— Poți lua un loc, domnișoară diLauren, îmi face semn cu capul spre unul dintre fotoliile maronii din fața biroului său, însă mă stăpânesc mai bine pe picioare, împleticindu-mi degetele în jurul pântecului.

— Aș prefera să rămân în picioare, dacă nu vă supărați.

Stăruie câteva clipe pe gânduri, analizându-mi parcă până și respirațiile ce-mi părăsesc nările, apoi ridică ușor din umeri.

— Cum dorești. Presupun că ești curioasă de ce te-am chemat aici, nu-i așa?

— Nu tocmai, murmur pe un ton sec, știind în sinea mea că nu ar trebui să mă pun și mai rău cu cei de aici. Simt însă că nu mă mai interesează câtuși de puțin de ce cred ei despre mine, căci părerea mea oricum nu va conta vreodată în fața lor. Mi-au furat deja orice șansă de libertate în momentul în care am fost readusă aici pentru a le asigura lor buna reputație a școlii; nu cred că mă mai poate doborî ceva mai puternic decât asta.

— Văd că o să ai multe de tras cu tânăra asta, Nikolas, își întoarce capul spre acesta, primind din partea lui un mare... nimic. Nu știu ce-i trece prin minte lui Nikolas în momentul de față, însă nu pare în apele sale, și dacă stau să-mi mijesc mai bine ochii spre el cred că are și pielea destul de palidă în jurul feței, sau poate doar mi se pare din cauza luminilor confuse de deasupra noastră. Dacă într-adevăr nu se simte bine, pot doar să presupun că are de-a face cu rănile sale încă devindecate. În niciun caz nu ar trebui să umble de capul lui după atât de puține zile, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Organismul său trebuie să se resimtă încă din urma căzăturii.