Un altfel de băiat rău

Capitolul 11

Capitolul 11- Nu mă atinge

Mă chinui cu greu să trag aer în piept, simțind cum coastele mă dor deja din cauza încercării aproape eșuate de a respira cât de cât. Cred că nici nu mai clipesc măcar, căci pleoapele încep să-mi tremure puțin, forțându-mă cu privirea drept în față, spre persoana care stă și mă privește ca și cum aș fi o ciudăţenie a naturii.

Nikolas continuă să mă ochească cu o expresie pe cât de încurcată, pe atât de plină de răutate. Se dă un pas in spate, adoptând o postură mai relaxată, lăsându-și brațele până acum întinse pe lângă corp, și își împreunează apoi brațele la piept, ridicând din sprânceană.

— DiLauren, mișcă aici.

Vocea sa, la fel de articulată și de plină de răceală ca de obicei reverberează prin pieptul meu câteva secunde, aducându-mi saliva pe cerul gurii pe care sunt nevoită să o înghit cu greu înainte să mă dezlipesc de ușa de la intrare pentru a înainta spre el. Îmi mișc ochii dintr-o parte în alta, încercând pe cât posibil să-i evit ochii, însă nu pare că reușesc, căci îi întâlnesc fără să vreau privirea, iar picioarele parcă mi se înmoaie sub greutatea corpului.

Nu voi înțelege niciodată cum de poate avea un asemenea efect asupra mea, dar de un lucru sunt sigură, urăsc felul în care mă face să mă simt în preajma sa. Atât de... slabă și neputincioasă. Ca un gândac pe care îl striveşti cu bocancii.

Mă opresc când ajung în fața sa, la o distanță considerabilă totuși de el pentru a mă simți... în siguranță? Îi întâlnesc din nou privirea, și-mi strâng mai tare manşetele în pumni atunci când îi zăresc expresia mai mult decât ironică ce-i umbreşte chipul. Abia acum mă pălește faptul că sunt în cele mai urâte pijamale ale mele, cele cu urși panda care seamănă mai degrabă cu niște ciori mutilate, care mai au pe deasupra și niște găuri pe ici-colo din cauza moliilor de la mine din cameră. Nici nu-i de mirare că mă privește cu un asemenea dezgust; și eu simt același lucruri la adresa lor, dar totuși nu mă pot despărți de ele. Ciudat.

Mă rog, nu-i ca și cum țelul meu în viață e să-l impresionez pe Nikolas cu pijamalele mele de milioane, deci n-ar trebui să mă gândesc prea mult la asta.

— Deci, ce faci aici la ora asta, domnişoară?

Îmi mijesc ochii spre el, încercând să nu mă las intimidată de asprimea din irisurile sale. Ușor de gândit, greu de făcut.

— Te-aș putea întreba același lucru, vorbește gura fără mine, și deja văd cum trăsăturile feței i se întunecă și mai tare, accentuându-i oboseala ce-i pătează pielea. Abia acum observ cearcănele ce-i acoperă partea de jos a ochilor, făcându-i verdele din ochi să pară și mai întuneca decât de obicei, pulsând parcă cu fiecare respirație ce-i părăsește buzele.

Părul, ușor transpirat la vârfurile ondulate îi stă lipit de frunte, ascunzând câteva broboane de sudoare ce stau să-i alunece la baza gâtului. Poartă un trening format dintr-o pereche neagră de pantaloni și un tricou alb, umed pe alocuri, peste care poatră un soi de echipament din piele, ce-i acoperă o porțiune din piept și se departe mai apoi în câteva bretele din piele ce-i înconjoară spatele. Arată... ciudat de bine. Trebuie să recunosc.

Mă trezesc din contemplație în momentul în care îl aud cum își drege glasul, captându-mi atenția. Îmi ling buzele frustrată.

— Nu ești în măsură să-mi ceri explicații, domnişoară diLauren. Și nu am chef să te sancționez ca să stau tot eu cu ochii pe tine. Așa că ai face bine să-ți miști picioarele de aici și să mergi înapoi în dormitor înainte să te prindă vreun supraveghetor.