Un altfel de băiat rău

Capitolul 27

Deci, ca să fie clar, evenimentele cu Războiul Civil și ce alte bazaconii mai inventez eu NU SUNT REALE! E o invenție de-a mea.

Capitolul 27- Na, că acum ai făcut-o!

— Sigur nu mai mănânci puțin? O să-ți dorești mai târziu pauza asta de masă și o să plângi de foame după! mă apostrofează Blair pentru a nu știu câta oară în ultimele zece minute, aducându-mi în spatele pleoapelor o imensă dorință de a-mi da ochii peste cap. Mi-o înfrâng însă, schițând un mic zâmbet sincer în colțul gurii.

— E în regulă, îmi scutur capul, nu prea mi-e foame. Îm pot lua un baton de cereale de la automat dacă e.

— Știi că s-au făcut studii care au demonstrat cât de multe chimicale au produsele ambalate de-a gata? Sunt o bombă calorică! se bagă în discuție și Sora, apărând de undeva din spatele nostru cu o tavă plină de mâncare în mâini. Ne zâmbește larg, dezvelindu-și la capetele gurii dinții de un alb lucios, și mai că-mi vine să pufnesc într-un fluierat plin de subînțelesuri când îl văd cum își păstrează câteva secunde bune privirea asupra lui Aylin, părând parcă rupt de realitatea din jur. Iar micuța asiatică nu-i iese de loc din jos, înbujorându-se mai ceva decât un mac într-o zi senină de vară.

— Cred că va trebui să supraviețuiesc cu asta, ridic din umeri, strecurându-mă cu grijă de pe banchetă, locul fiindu-mi luat de băiatul geniu ce pare mai mult decât bucuros să stea față în față cu Aylin. Aceasta înghite timidă în sec, coborându-și puțin privirea cât să încerce să-și ascundă starea de nervozitate interioară ce pare c-o zguduie cu totul. E al naibii de amuzant de privit, nu pot minți în privința asta.

— Ți-a dat Nik voie să stai aici? întreabă cu gura plină de cartofi prăjiți Sienna, privind cu o oroare de nedescris momentul în care unul îi cade printre buze, aterizându-i peste poalele fustei roșiatice. Continuă să se uite cu indignare spre cartoful decăzut, mestecând molcom și mecanic, ca mai apoi să înghită lung și apăsat. Își ridică încet ochii, privindu-ne parcă pe furiș și, cu toată nonșalanța și grația din lume ridică cu o viteză amețitoare bucata de cartof, repezind-o înapoi în gură.

Izbucnim cu toții într-un val gălăgios de râsete, captând câteva priviri curioase din jurul celor de la masa noastră. Sienna zâmbește șiret, lingându-și buzele pline și rozalii, și-și continuă nestingherită masa, sorbind din paharul său cu suc de portocale.

— Regula de cinci secunde, clasic, dă din cap Sora, deschizându-și sendvișul în două pentru a scoate din el felii de roșii și a le da la marginea farfuriei. Și ca să-ți răspund, continuă, întorcându-și gâtul spre Blair, da, mi-a dat voie. Nu pare în toane prea bune azi, așa că nu cred că avea chef să se ia de mine.

Dar când e căpcăunul în toane bune? îmi spun în gând, întorcându-mi milimetric capul spre locul în care stă de obicei. Doar că, spre surprinderea mea, nu-l pot vedea pe niciunde. Și țin minte destul de bine faptul că l-am văzut atunci când intrasem în sala de mese. Ochii mi se opresc în cele din urmă asupra siluetei băiatului cu pielea închisă la culoare, Isiquel, care îmi zâmbește scurt de îndată ce pare că mă recunoaște, reluându-și citirea cărții groase pe care o ține de-a lungul mesei. Pare absorbit cu totul în lectura ei, ignorând complet zgomotele țipătoare ale celor din jurul său.