Un altfel de băiat rău

Capitolul 49

Capitolul 49- S-ar putea să înceapă furtuna din moment în moment

Monstruozitatea întunericului compact de dincolo de ramele lemnoase ale raftului dat în lături îmi provoacă un șir inegal de spasme răcoroase să-mi alunece de-a lungul șirei spinării. Gâtul mi se umple într-un mod bizar de o senzație deranjantă de uscăciune, motiv pentru care înghit cu greutate de câteva ori, mai mult în sec, simțind deja cum gustul amar îmi cuprinde în totalitate limba. Un singur bubuit năucitor de inimă mi se pierde confuz printre bariera coastelor, izbindu-se cu duritatea unui pumnal de miezul pântecelui. Simt că am tentația de a mă da un pas înapoi, însă nu sunt sigură dacă apuc să o fac sau nu. Prezența lui Blair de lângă mine mă scoate, mai mult forțat, din transa în care pare că alunecasem, făcându-mă să clipesc des.

— Ești un regulă, A?

Îmi umezesc buzele, mușcându-mi ușor coltul buzei în timp ce-mi lungesc cu reticență gâtul spre hăul ce pare că se deschide la picioarele noastre.

— E doar... Atât de... întuneric.

Nu cred că am mai fost niciodată atât de conștientă de necunoscutul ce sălășluiește în întuneric ca până acum. O parte din gânduri îmi rătăcesc în valul amețitor de amintiri dureroase pe care încerc cu tot dinadinsul să le țin în frâu, undeva departe de partea mai sensibilă a mintii mele, însă nu pot să fac asta prea mult timp. Pentru că-mi amintesc. De el. Mai aproape și mai respingător cu fiecare secundă ce privesc de marea nesfârșită de beznă, și cu fiecare fior răcoros ce-mi șerpuiește prin zona gleznelor. O briză ciudată se face resimțită de dincolo de cadranul tunelului. Ceva înghețat, ca un avertisment ce-mi țiuie în urechi să fac cale întoarsă.

Tresar, fiind luată prin surprindere de palma lui Blair ce se așază tacticos peste umărul meu drept. Îmi întorc cam țeapănă gâtul spre ea, zărind expresia oarecum îngrijorată ce-i încadrează perfect chipul rotunjor. Corpul mi se mai detensionează în cele din urmă, auzindu-mi însă pulsul tropăindu-mi cu accelerație în tâmple.

— M-am răzgândit. Cred că misterele Academiei pot rămâne și pe altă dată. Haide, își coboară palma pentru a-mi prinde încheietura mâinii între degetele sale, să plecăm de aici.

Dau să-mi deschid gura pentru a-i răspunde, însă fix în acest moment niște sunetele îndepărtate încep să provoace un ecou surd de-a lungul tavanului, propagându-se ca niște șerpi printre rafturile lipsite de orice mișcare.

Din ce în ce mai rapid.

Din ce în ce mai aproape.

— Vine cineva! apuc să-i comunic în șoaptă lui Blair, fix în momentul în care o aud înjurând ceva indescifrabil printre buzele încleștate, ca mai apoi să fiu trasă de aceasta spre unul dintre coridoarele din zona cea mai întunecată a sectorului în care ne aflăm. Ne pitim cu repeziciunea unor pisici înfrigurare după un raft de o înălțime amețitoare, lăsându-se cât de silențioase putem pe vine, pentru a nu ni se observa trupurile printre crăpăturile dintre cotoarele cărților. Blair se poziționează undeva în fața mea, la marginea raftului, și-mi face discret semn cu degetul arătător ca și cum mi-ar da de înțeles că ar trebui să păstrăm liniștea. Mă fac una cu cotoarele cărților din spatele meu, auzindu-mi bătăile speriate ale inimii direct în cerul gurii. De undeva din fața noastră, sunetul de pași devine din ce în ce mai apropiat, mai repezit, ca și cum cineva ar alerga în direcția noastre pentru a ne înșfăca din întuneric.